Piese din zale

Coif din zale sau coif din zale

Coiful din zale a fost o parte esențială a echipamentului militar european timp de secole. Această protecție flexibilă, construită din mii de inele metalice, forma o armură care apăra capul, gâtul și zona superioară a umerilor. De la Evul Mediu timpuriu până în secolul al XIV-lea, cavalerii, soldații și mercenarii purtau un coif din zale ca prim strat de apărare sub cască. Rețeaua de inele urma cu precizie contururile capului, permițând purtătorului libertate de mișcare, în timp ce oferea un grad înalt de protecție împotriva armelor de tăiere.

Deși originile zaleor se întind până în lumea celtică preistorică, coiful din zale a devenit o imagine familiară pe câmpul de luptă în special în Evul Mediu. Inelele erau de obicei intercalate după modelul clasic 4-în-1, în care fiecare inel conecta patru altele. Din punct de vedere istoric, inelele erau nitubite pentru a preveni deschiderea acestora în timpul unui lupt. Pe măsură ce meșterii pantserului european și-au rafinat tehnicile, ei au trecut în final complet la acest sistem complet nituит.

Sub un coif din zale, se purta întotdeauna o căptușeală moale care absorbea șocuri, din textile sau piele. Această căptușeală era necesară pentru a amortiza loviturile care altfel ar fi lovit direct craniulul. Totuși, acest strat reținea căldura, ceea ce îi obliga pe soldați să rămână vigilenți la supraîncălzire în timpul luptelor lungi.

În Evul Mediu târziu, coiful din zale tradițional a fost înlocuit de aventail.

Aventail

Aventailul a fost o parte esențială a echipamentului de cască în Evul Mediu. Acest guler flexibil din inele metalice atârna în jurul marginii inferioare a căștii și oferea protecție gâtului, gâtului și adesea și umerilor. În unele variante, zaleele se întindeau chiar deasupra obrajilor sau sub față, lăsând doar ochii liberi. La anumite tipuri, se adăuga o clapă suplimentară din zale, ventailul, pe care o putea închide deasupra gurii sau putea lăsa deschisă pentru o ventilare mai bună și o vorbire mai clară.

Cele mai timpurii forme de aventail sunt cunoscute deja din Evul Mediu timpuriu european. Cască din perioada Vendel din Scandinavia arată că acest sistem era deja în uz în jurul secolelor al VI-lea și al VII-lea. Descoperiri celebre, cum ar fi casca de la Valsgärde 8, unde o mască din zale închisă acoperă în totalitate fața, arată cât de avansată putea fi această protecție. Un alt exemplu este casca Coppergate din York, unde o bandă de zale atârnând apăra gâtul, în timp ce obrajii erau acoperiți cu plăci metalice. Exemple apar și în echipamentul militar bizantin al căștilor cu puncte de atașare pentru o protecție din zale similară.

În timpul Evului Mediu înalt, aventailul s-a dezvoltat într-o parte standardizată a căștii bascinet. Din secolul al XIV-lea, execuția a fost rafinată în continuare: inelele mici din zale au fost atașate la o bandă din piele care era fixată la cască cu vervelles (mici nocuri de atașare). Aceasta a permis purtătorului să îndepărteze sau să înlocuiască ușor aventailul. Multe exemplare au fost finisate cu margini metalice decorative sau cu o margine inferioară tăiată în puncte, ceea ce transmitea atât protecție, cât și statut.

La finele secolului al XIV-lea, aventailul a fost încet înlocuit cu protecție completă în tablă a gâtului, dar a continuat să fie folosit o vreme de către cavalieri și soldații de infanterie. Astazi, aventailul este popular în rândul reenactorilor, muzeelor și colecționarilor datorită rolului său important în evoluția armuriei medievale.