Sgian-dubh (pronunțat ca ski-en doo) este un mic cuțit cu o singură muchie care face parte din tradiționalul costum al Înaltelor Terelor Scoțiene.
În zilele noastre, cuțitul se poartă în partea de sus a șosetei, fiind vizibil doar mânerul. Sgian-dubh-ul se poartă de obicei pe partea mâinii dominante (deci pe dreapta pentru cei drepți).
Numele provine din limba scoțiano-gaelică:
- sgian înseamnă cuțit
- dubh înseamnă negru, dar poate de asemenea să înseamne ascuns.
Deși sgian este un cuvânt feminin și în gaelica modernă ar trebui de fapt să se numească sgian dhubh, sgian-dubh este denumirea tradițională stabilită care se folosește întotdeauna.
Originea
Sgian-dubh-ul provine probabil din sgian-achlais, un pumnal puțin mai mare care se purta sub braț, în mânecă.
În perioada secolelor XVI până în secolul XVIII, scoțienii foloseau adesea această armă, ascunsă în mânecă sau în căptușeala jachetei lor. La sfârșitul anilor 1500, regele scoțian a emis, prin intermediul Consiliului Privat, legi stricte pentru a reduce luptele între clanuri și duelurile care bântuiau neîntrerupt țara. În aceste legi se stipula că armele ascunse erau interzise (așa cum este descris în lucrarea regală Basilikon Doron, 1599).
Cu toate acestea, a fost aproape imposibil să se aplice această lege, și mai ales pentru că guvernul scoțian, stabilit în regiunile urbane ale Joaselor Terelor, avea puțin control asupra acestei zone. Din acest motiv, habitantes din Înaltele Terelor au continuat să poarte arme vizibile și invizibile, iar luptele între clanuri au rămas o parte centrală a culturii Înaltelor Terelor scoțiene până la Bătălia de la Culoden în 1746.
Probabil că în acea vreme oamenii au început să poarte sgian nu mai în mânecă, ci în șosetă.
Conform principiilor de ospitalitate gaelică ale Gaelic, atunci când intrai în casa cuiva, trebuia să arăți toate armele ascunse. Din acest motiv, oamenii au scos sgian-achlais și au plasat-o vizibil în partea de sus a șosetei, ținută de o bandă de șosetă.
Relația cu cuțitele de vânătoare
Sgian-dubh-ul seamănă de asemenea cu micul cuțit de vânătoare care făcea parte dintr-un set de cuțite de vânătoare.
Un astfel de set consta din:
- un cuțit mare de aproximativ 23 până la 25 cm lungime
- un cuțit mai mic de aproximativ 10 cm pentru jupuirea animalelor
Amândouă aveau deseori mânere din corn, la fel ca și multe sgian-dubhs timpurii.
Cuțitul de vânătoare mai mare este considerat o dezvoltare ulterioară a dirk-ului scoțian.
Istorie și dezvoltare
Sgian-dubh-ul apare în portrete ale bărbaților în kilt din mijlocul secolului XIX.
Un exemplu cunoscut este o pictură a lui Sir Henry Raeburn a colonelului Alasdair Ranaldson MacDonell din Glengarry, care se află în Galeria Națională a Scoției.
În ea se poate vedea că el poartă un dirk la centură și în șosetica dreaptă un set de două sgian-dubhs.
Un sgian-dubh similar se află în Muzeul Național al Anticului din Scoția.
Cuțitele timpurii difereau în formă. Unele aveau un vârf tăiat (ca și cuțitele americane Bowie), altele un vârf curbat, dar în zilele noastre vârful ascuțit este standard.
Multe lamă vechi au fost fabricate din oțel german sau scandinav, care era foarte apreciat de locuitori ai Înaltelor Terelor.
Un tipic sgian-dubh are o lămă scurtă de aproximativ 7,5 până la 9 cm.
Pe spate, există adesea decorații cu mici brazde sau valuri, ceva ce este tipic pentru cuțitele scoțiene.
Teacă și decorație
În mod tradițional, teaca este confecționată din piele întărită cu lemn și decorată cu argint sau alte metale.
Decorațiile conțin adesea trandafiri sălbatici, noduri Keltice sau simboluri heraldice cum ar fi blazoane familiale.
Cu toate acestea, teaca rămâne de obicei invizibilă, deoarece se află ascunsă în șosetă.
Sgian-dubh-ul modern
În zilele noastre, sgian-dubh-ul este în principal o parte ceremonială a costumului Înaltelor Terelor.
Nu mai este folosit pentru tăiere sau pentru autoaplărare.
Legături interne
- Dirk-ul scoțian: istorie, utilizare și semnificație culturală
- Sabia cu Coș: Evoluția Mânerului în Coș
- Backsword-ul: sabia robustă cu o singură muchie
- Despre targa scoțiană
Surse:
- Literatura Academică: James D. Forman, The Scottish Dirk (tratează de asemenea evoluția cuțitelor scoțiene mai mici).
- Colecția Muzee: National Museums Scotland (Edinburgh).
