Doublet-ul și-a început viața ca o piesă de îmbrăcăminte practică, dar din sfârșitul secolului al XV-lea, aspectul său a devenit din ce în ce mai la modă. Panoul frontal putea fi echipat cu un stomacher, o piesă întărită care accentua silueta și făcea talia să pară mai subțire din punct de vedere optic.
În jurul anilor 1520, panourile frontale se închideau adesea perfect în mijloc, ceea ce le dădea doublet-urilor o apariție mai aerodinamică și mai elegantă. În același timp, ornamentrile deveniseră mai bogate: broderii, modele inlustrate, tăieturi și bizeluri decorative confereau fiecărui exemplar o identitate personală și socială.
Evoluția acestei piese de îmbrăcăminte reflecta așteptările în schimbare ale modei masculine: doublet-ul nu mai era doar practic, ci și un mijloc de a arăta statul, bogăția și gustul.
În timpul perioadei Tudor, doublet-ul a devenit din ce în ce mai complex. Mânecile erau uneori largi și umflate, alteori fără mâneci sau cu mâneci detașabile, potrivite pentru ocazia și preferințele purtătorului.
Material-ul varia, de la lână solidă și kersey la satin mai luxos și catifea, în funcție de clasa socială și bogăție. Până în jurul anului 1540, cele mai multe doublet-uri erau încă echipate cu points pentru a ține ciorapii la loc, ceea ce însemna că piesa de îmbrăcăminte și-a păstrat un rol structural în susținerea întregului ansamblu.
Calitatea doublet-urilor varia foarte mult. Un exemplar bun putea să reziste ani de zile, în timp ce doublet-urile mai puțin îngrijit confecționate puteau să se dezintegrez literalmente după doar câteva luni.
Darul de doublet-uri era și un ritual care sublinia ierarhia socială: de exemplu, Gilbert Talbot a oferit tatălui său, Earl of Shrewsbury, un doublet îmbibat de parfum în 1574.
Regi și curtenii și-au făcut doublet-urile foarte ornamentate cu perle, smaralde și broderie, după cum arată lucrările celebrului brocardor William Ibgrave, care a decorat doublet-urile lui Henry VIII și Edward VI cu inițiale și ornamente complexe.
În perioada timpurie a Elizabetei au apărut noi siluete, cum ar fi pouter pigeon- sau peascod-silhouet, unde panoul frontal ieșea bombat înainte datorită unei umpluturi de bombast.
Umerii au primit fani decorativi în formă de aripi sau piccadills, iar mici margini asemănătoare cu fuste au asigurat o tranziție elegantă către ciorapi sau breeches.
Mai târziu, umpluturile grele au dispărut, iar doublet-ul s-a întors la o potrivire strânsă cu un front în V adânc. Aceste schimbări ilustrează tensiunea constantă între funcționalitatea practică și expresia estetică în moda masculină a vremii.
Notabil este faptul că femeile în sfârșitul secolului al XVI-lea au început și ele să poarte doublet-uri. Elizabeth I a primit în 1575 primul ei doublet, confecționat din satin galben și bogat decorat cu dantelă argintie de către croitorul de curte Walter Fyshe.
Între timp, scriitori cum ar fi Philip Stubbes și-au exprimat criticile asupra acestei adopții feminine, deoarece era considerată tipic masculină. În jurul anului 1580, a apărut de asemenea o variantă de îmbrăcăminte de sus pentru femei — inițial numită „a pair of square bodies" — care a fost mai târziu de asemenea desemnată ca doublet, deși această versiune nu se închidea cu nasturi.
Doublet-ul juca, de asemenea, un rol proeminent în afara Angliei. La curtea scoțiană, un servitor african a primit în 1590 un doublet din taffeta colorată cu 48 de nasturi, combinat cu breeches din catifea. În 1600, Elizabeth Brydges a oferit Elizabetei I un doublet rafinat din in în rețea, decorat cu fir de argint.
Aceste exemple arată cum doublet-ul servea ca simbol al bogăției, statusului și al legăturii politice cu curțile europene.
În secolul al XVII-lea, doublet-ul a continuat să se evolueaze: trupul a devenit mai scurt, iar mânecile au evoluat de la largi și tăiate la forma umflată, adesea cădând puțin sub cot. Cordoniile sau points-urile cu care se fixau breeches-urile erau legate în mod decorativ.
Moda divertismentului de curte a împins uneori doublet-ul până la proporții extreme: performerii pentru hofmasques erau literalmente forțați în doublet-uri extrem de strânse, astfel încât croitorul putea închide pe deplin piesa de îmbrăcăminte.
Declinul definitiv al doublet-ului a început la mijlocul secolului al XVII-lea, când principi precum Ludovic al XIV-lea al Franței și Charles II al Angliei au standardizat un nou stil de curte masculin.
Acesta consta dintr-o jachetă lungă, waistcoat, cravată, perucă și breeches, ansamblul care a devenit în cele din urmă precursorul costumului modern pe trei piese. Prin aceasta s-a încheiat istoria de aproape patru secole a doublet-ului ca element de bază al garderobei europene, deși a continuat să exercite influență timp de secole asupra formelor și structurilor modei masculine.
