O cuirasă (pronunție aproximativ kwi-rás sau kuu-rás) este o parte a armurii care protejează trunchiul. Constă dintr-una sau mai multe bucăți de metal sau alt material dur.
Cuvântul provine probabil din materialul original din care era făcut: pielea. Vine din cuvântul vechi francez cuirace și din latinescul coriacea.
Termenul cuirasă se referă de obicei atât la platoșă cât și la platoșa din spate. O platoșă protejează doar partea din față; o cuirasă protejează atât partea din față cât și din spate a persoanei care o poartă.
Antichitate: Greci și romani
În antichitatea greacă și epoca romană, corpul masculin era foarte idealizat. Acest lucru era vizibil în așa-numita armură musculată, musculata, care arăta ca un piept musculos. Uneori era decorată cu figuri simbolice sau imagini. Exemple cunoscute sunt vizibile în statuile împăratului Augustus.
Armurii din antichitate erau adesea făcute din bronz sau alte materiale dure cum ar fi pielea. Abia în secolul al XIV-lea tehnologia medievală a avansat suficient pentru a fabrica componente de armură similare.
Secolul al XIV-lea: cuirasă devine obișnuită
În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, cuirasă era purtată din ce în ce mai frecvent împreună cu armuri pentru brațe și picioare. La sfârșitul secolului, militarii din rândurile aristocratice ale societății purtau deasupra cămășii din zale o cuirasă din oțel placat. Treptat, cămașa din zale a dispărut și s-au purtat doar suplimente din zale la gât (standard de zale), sub brațe (voiders) și o fustă din zale (gousset) la coapse.
Un exemplu cunoscut din această perioadă este armura Prințului Negru (mort în 1376). Ținuta sa era boltită pe față, ceea ce indică o cuirasă sub hainele sale bogat ornate.
Lungime cuirasă: până la aproximativ buric
Cuirasele din secolul al XIV-lea nu se rezemau pe șolduri ci la aproximativ înălțimea buricului. Aceasta permitea purtătorului să se miște mai bine. O armură care ar ajunge până la șolduri ar face imposibil să te apleci înainte, înapoi sau lateral, ceea ce era necesar pentru a te mișca bine atunci când erai pe cal.
Restul abdomenului era atunci protejat de zale sau de un fauld (o soortă de benzi metalice sub cuirasă).
Secolul al XV-lea: schimbări în stil și formă
La începutul secolului al XV-lea, armura era uneori purtată sub o scurtă haină exterioară, tabarda. Între timp, mici discuri metalice (besagews) au fost adăugate pe umeri și alte locuri vulnerabile unde altfel ar fi avut deschizături în armură.
În jurul mijlocului secolului al XV-lea, platoșa a primit două părți: o bucată superioară și una inferioară care alunecau una peste cealaltă pentru o mai bună mobilitate. În a doua jumătate a aceluiași secol, cuirasă a fost uneori înlocuită cu o brigandă.
În jurul anului 1550: cuirasă de gâscă
De la aproximativ 1550, platoșa a primit o nervură verticală în mijloc (tapul). Mai târziu, aceasta a fost mutată în jos și platoșa a căpătat o formă care semăna cu o gâscă. Aceasta a fost numită cuirasă de gâscă.
Secolul al XVII-lea: soldați pe jos și pe cal
Soldații de infanterie purtau cuirase mai ușoare (cu platoșă din față și din spate). Cavalerii purtau cuirase mai grele și uneori doar cuirase frontale. Acest tip de armuri a persistat mai mult decât aproape orice alt stuc de armură. În unele armate moderne, unitățile călare au continuat chiar să poarte cuirase ca omagiu pentru epoca cavalerilor.
Secolele XIX–XX
Cavaleria grea britanică, franceză, germană și rusă purtau cuirase în parade, până chiar înainte de Primul Război Mondial.
La începutul acestui război, cavaleria franceză și-a purtat cuirasele chiar în lupte, deși adesea acoperite cu pânză pentru a fi mai puțin vizibile și mai bine protejate împotriva ploii.
Alte țări au renunțat la utilizarea cuiraselor în luptă cu mult înainte de Primul Război Mondial.
După Bătalia de la Waterloo (1815), vechi cuirase din Tower of London au fost reutilizate pentru sarcini ceremoniale de către unități britanice.
De asemenea, în Prusia, trupe de elită purtau cuirase din piele bogat ornate în parade.
Garda Elvețiană a Vaticanului poartă în continuare cuirase la jurământele lor, de Crăciun și Paști.
Plackart
Un plackart este o parte a armurii medievale și renascentiste. A acoperit inițial partea inferioară a trunchiului, deci zona chiar sub piept până spre buric și puțin mai jos. Inițial, cuirasă și plackart constau din două bucăți libere din oțel placat, ceea ce dădea flexibilitate suplimentară în timp ce călărești.
Plackart-ul a devenit mai târziu o placă metalică suplimentară care întări partea inferioară a platoșei. Plackart-ul era purtate în special în secolul al XV-lea.
Uneori plackart-ul avea o finisare metalică lucioasă, în timp ce partea superioară a cuirasei era acoperită cu țesătură, adesea catifea. Aceasta a creat o diferență de culoare remarcabilă între sus și jos.
Plackart-ul se termina la talia naturală (aproximativ la buric). La baza plackart-ului existau lamele metalice mici, o soortă fustă metalică. Acestea se numeau faulds și protejau șoldurile și inghinurile.
Deci inițial, plackart-ul proteja doar abdomenul inferior și era fixat la platoșa care proteja partea superioară a trunchiului. Plackart-ul putea fi fixat uneori cu nituri articulate, astfel încât să se poată mișca atunci când purtătorul se mișca. Alte plackarts erau fixe ca o singură placă solidă fără mișcare.
Mai târziu, mai ales la armura italiană, plackart-ul a devenit din ce în ce mai mare, până a acoperit aproape toată partea din față a platoșei, deci practic tot trunchiul superior până la buric.
Acest tip a fost folosit apoi de cuirassiers și alți cavaleri greu armați în sfârșitul secolului al XVI-lea și secolul al XVII-lea, ca protecție suplimentară împotriva armelor de foc.
Plackarts în stil germano-Gotic aveau adesea caneluri sau nervuri ca decorație (fluting). Aceste linii drepte nu erau doar frumoase, dar făceau și armura mai puternică și făceau ca loviturile de spadă să fie mai ușor de respins. Punctul în care plackart-ul atingea placa superioară era adesea bogat ornamentat.
Faulds (''fustă'' metalică sub platoșa)
Fau
