Caska nazală, numită și helma nazală, era o cască de luptă ușor de recunoscut prin banda metalică care se înclina peste nas. Această bandă proteja mijlocul feței. Casca a apărut în Europa de Vest și a fost folosită din sfârșitul secolului al IX-lea până cel puțin în jurul anului 1250.
Caracteristica principală a căștii nazale era protectorul nazal. Aceasta era o strâmtă bandă metalică care se întindea de la frunte sau de la o bandă metalică în jos peste nas.
Caska nazală a apărut în toată Europa de Vest spre sfârșitul secolului al IX-lea și a devenit în curând cel mai folosit tip de cască. A înlocuit casele mai vechi care și-au bazat designul pe modele roman-târzii, cum ar fi casca cu pieptene și casele de tip spangenhelm.
Construcție
Cele mai vechi căști nazale aveau o formă caracteristică conica și au fost construite până în secolul al XI-lea din mai multe grinzi. La fel ca la alte spangenhelme, benzile metalice conectau trei până la șase plăci din oțel sau bronz pentru a forma o calotă de coif solidă. Cadrul urma forma capului și se termina adesea într-un mic vârf. Pe față era atașat frecvent un protector nazal, care oferea protecție suplimentară în timpul luptelor.
Deși protectorii nazali existau mai devreme, de exemplu în Bizanț, Europa de Est și părți din Orientul Mijlociu, protectorii nazali ai căștii nazale din Europa de Vest erau de obicei mai mari și mai robuști. Erau, de asemenea, complet integrați în calota de coif în loc să fie nituiți separat, ca în designurile mai vechi de casci. Casca îți datorează numele acestui fapt.
Din secolul al XI-lea, forma căștii s-a schimbat. Casele erau acum fabricate dintr-o singură bucată de oțel, ceea ce o făcea considerabil mai robustă. Casca și-a păstrat forma conica tipică, dar a apărut și un alt tip.
Caska nazală frigia
La sfârșitul secolului al XI-lea, s-a dezvoltat un nou tip de cască nazală. Aceasta avea în continuare forma conica tipică, dar avea o îngroșare în fața calotei care probabil servea pentru o protecție suplimentară a frunții. Modelul a fost folosit în toată Europa și și-a primit numele deoarece seamănă cu „căciula frigia" din antichitatea clasică. Probabil că această formă a apărut în mod natural în timpul forjării, deoarece partea din față a căștii a fost făcută mai groasă pentru protecție suplimentară.
În a doua jumătate a secolului al XII-lea, forma conica a devenit mai puțin populară. În schimb, au apărut casele cu partea superioară rotundă. Regele englez Richard I este reprezentat cu o asemenea cască nazală rotundă pe sigiliul său mare din anul 1189.
La sfârșitul secolului al XI-lea, a apărut un nou tip de cască nazală cu partea superioară plată și o formă unghiulară. Această cască a fost precursoarea caselor mai profunde și cilindrice ulterioare cu mai multă acoperire facială.
Casca cu mandibulă timpurie
Din această evoluție au rezultat în cele din urmă casele închise și mai târziu marea cască. Banda nazală a format baza unei acoperiri faciale mai complete, iar în jurul anului 1200 au apărut casele cu o placă facială aproape completă în care erau găuri pentru vedere și respirație.
Caska nazală târzie
Spre sfârșitul secolului al XI-lea, caska nazală a devenit mai puțin populară în rândul cavalerilor grei, deoarece au devenit disponibile casele cu o protecție mai mare. Totuși, casele nazale au continuat să fie folosite de arcași, pentru care o vedere bună era foarte importantă.
Casele nazale rotunde cu protector nazal au apărut chiar și printre cavaleri în Biblia Maciejowski, un manuscris francez din 1250. Probabil că unii cavaleri preferau vizibilitatea și auzul mai bun pe care le oferea această cască mai deschisă.
Caska nazală era de obicei purtată peste o cămașă de maliă, o cagulă din inele de maliă care proteja partea inferioară a capului, gâtul și gâtul. Această cagulă putea fi purtată liber sau fixată la cămașa de maliă.
La baza multor casele s-au găsit nituri și găuri, ceea ce arată că aveau o căptușeală, dar nu au fost găsite căptușeli. Probabil că căptușeala putea fi ajustată pentru a face casca să se potrivească bine.
Protectorii nazali erau adesea atât de mari încât purtătorul devenea nerecunoscător. Un exemplu cunoscut se găsește pe Tapiseria din Bayeux. În Bătălia de la Hastings, Willem Cuceritorul a trebuit să-și ridice casca pentru a arăta soldaților săi că mai trăiește. Aceasta arată cât de mult acoperă o cască nazală fața.
Legături interne
- Despre Spangenhelm
- Caska cu mandibulă: cască mare timpurie din secolul al XII-lea-al XIII-lea
- Marea cască: cască de oală vest-europeană din Evul Mediu
Surse:
- Descoperire Arheologică: Legendara cască Sf. Venceslau (Praga), una dintre puținele căști nazale intacte din perioada timpurie până în Evul Mediu înalt.
Sursă Vizuală: Tapiseria din Bayeux.
