Bascinet – scris și ca bassinet, basinet sau bazineto – era o coifă deschisă folosită în întreaga Europă în Evul Mediu. Bascinet-ul a apărut dintr-o simplă cască de craniu din oțel (cervelliere), dar s-a dezvoltat rapid într-o coifă cu o helmkom mai înaltă și mai ascuțită. În plus, coifa se extindea în jos pe spate și pe lateralele capului pentru a proteja mai bine gâtul. La marginea inferioară a coifei atârna de obicei un camail, un guler din zale care proteja gâtul, gâtul și umerii.
Dezvoltarea bascinet-ului
De la aproximativ 1330, un vizor a fost adesea adăugat pentru a acoperi fața. La începutul secolului al XV-lea (în jurul anilor 1400–1420), camail-ul din zale a fost înlocuit din ce în ce mai des cu un gorget metalic sau un guler din zale (standard din zale). Această nouă combinație a dus la tipul de coifă pe care îl numim acum „bascinet mare". Prima menționare cunoscută a bascinet-ului (atunci când se numea bazineto) provine din orașul italian Padova în 1281, unde era purtat de infanterie.
Originea din cervelliere
Se presupune că bascinet-ul s-a dezvoltat din simpla cască de craniu din oțel, cervelliere, care era adesea purtată cu o coif din zale (coif). Aceasta era uneori purtată liber, dar putea fi purtată și sub o cască mare. Bascinet-ul se diferenția de cervelliere prin faptul că avea o formă mai înaltă și mai ascuțită.
În jurul anului 1330, coifa era deja clar dezvoltată: se extindea în jos pe lateralele și spatele capului. În cei douăzeci de ani următori, deci în jurul anului 1350, a atins de bază a gâtului și acoperă și obrajii. Bascinet-ul a apărut remarcabil de rapid în sfârșitul secolului al XIII-lea, iar unii cercetători cred că a fost influențat de coifele din Bizanț sau lumea islamică. Bascinet-ul fără vizor a continuat să fie purtat sub o cască mare.
Aventail-uri / Camail-uri (guler din zale)
Spre deosebire de cervelliere, care era adesea purtată sub o coif din zale liberă, primele bascinet-uri au avut un camail din zale atașat direct la coifă.
Cele mai timpurii camail-uri au fost fixate cu cuie la marginea coifei. Din anii 1320, totuși, o versiune detașabilă a devenit obișnuită. Aceste gulere din zale detașabile au fost fixate la niște curele de piele. Cureaua era atașată coifei cu mici inele metalice, așa-numitele vervelle. Prin aceste inele era trecut un șnur pentru a fixa cureaua.
Unele bascinet-uri aveau o plăcuță nazală și orală detașabilă, bretache, de obicei din oțel laminat. Aceasta era atașată la camail la bărbie și la un cârlig pe fruntea coifei. Conform istoriografului de heraldică Boeheim, bretache a fost folosit în special în Germania, aproximativ 1330–1370.
A fost cunoscut și în Italia: o primă reprezentare a acestuia se găsește pe statuia ecvestră a lui Cangrande I della Scala, decedat în 1329. Un alt exemplu se găsește pe mormântul lui Bernardino dei Baranzoni, realizat în jurul anilor 1345–1350 în Modena.
Avantajul bretache era că putea fi purtat sub o cască mare, dar totuși oferea o anumită protecție atunci când casca mare era îndepărtată mai târziu. Bretache a rămas în uz în aceeași perioadă în care au apărut primii vizori, cum ar fi vizorul rabatabil.
Bascinet-uri cu vizor
Deși bascinet-ul cu camail oferea o protecție rezonabilă, fața rămânea neprotejată. De aceea, de la aproximativ 1330, un vizor a fost din ce în ce mai des utilizat.
Vizor rabatabil (1330–1380, în special Germania)
Vizorul rabatabil era un vizor care putea fi rabatut în sus cu un singur punct de articulație în centrul fronului. Acest tip a fost folosit în special în Germania, dar și în nordul Italiei. Un exemplu cunoscut se găsește pe o crucifixiune din 1367 în Florența. În Italia, acest tip a dispărut în jurul anului 1380, dar în Germania a rămas în uz până în secolul al XV-lea.
Unii istorici folosesc termenul „vizor rabatabil" pentru orice vizor mai mic care acoperă doar fața care nu era protejată de camail.
Vizor cu articulație laterală (de la aproximativ 1340)
În jurul anilor 1340, a apărut vizorul cu două puncte de articulație, unul pe fiecare parte a coifei. Un exemplu timpuriu este monumentul funerar al Sir Hugh Hastings (decedat 1347) în Norfolk, Anglia. Articulariile aveau adesea o știft detașabilă, astfel încât vizorul putea fi complet îndepărtat. Acest sistem cu articulație laterală a devenit deosebit de popular în Italia.
Bascinet cu gură de câine
În prima jumătate a secolului al XIV-lea, vizoarele erau încă plate și puțin proeminente. Dar în jurul anului 1380, vizorul a fost foarte prelungit într-o vârf ascuțit, numit și gură de câine (din germana Hundsgugel, „cască de câine"). Scriitorii moderni îl numesc uneori („gură de porc").
Acest vizor proeminență oferea o protecție mai bună, deoarece loviturile erau mai ușor deflectate. De asemenea, oferea o ventilație mai bună: deoarece vizorul era mai mare, mai multe orificii de aer puteau fi practicate în el.
Vizoare rotunjite (1410–1450)
De la aproximativ 1410, vizorul și-a pierdut forma ascuțită. A devenit din ce în ce mai rotund, iar în jurul anului 1435, coifa a dobândit un profil aproape asemănător cu al unui maimă. În jurul anului 1450, bascinet-ul a devenit aproape sferic. Orificiile de aer au devenit mai mari și mai numeroase.
Între 1390 și 1410, unele bascinet-uri erau chiar extrem de înalte și ascuțite. Dar în jurul anilor 1420–1430, atât coifa cât și vizorul au devenit mai rotunde și mai puțin ascuțite. Coifa a venit din ce în ce mai aproape de gât pentru o potrivire mai bună.
Bevore și gorgeți (plăci de bărbie și gât)
În jurul anului 1350, sub domnia regelui francez Ioan al II-lea (1350–1364), bascinet-ul francez a fost prevăzut cu un bevor, o plăcuță metalică pentru bărbie și maxilar. Vizorul se sprijinea aici. Această combinație a îmbunătățit semnificativ protecția. Bevoru nu a înlocuit camail-ul, dar a lucrat alături de el.
Deoarece bascinet-ul cu camail era destul de greu și această greutate cădea pe cap, în jurul anilor 1400–1410 a fost introdusă placa metalică a gâtului (gorget). Aceasta a deplasat greutatea pe umeri. În același timp, o plăcuță pentru obrajii și partea inferioară a feței a fost adăugată, numită și bavière. Ansamblul s-a mișcat într-o mică măsură în cadrul părții superioare a gorgetului.
Bascinet-ul mare
Potrivit lui Oakeshott, înlocuirea camail-ului cu un gorget din plăci a dus la apariția bascinet-ului mare. Mulți alți experi consideră că acest nume ar trebui aplicat doar coifelor în care calota coifei era fixată la gorget, astfel încât coifa să nu mai poată fi deplasată.
Gorgeții timpurii erau largi și seamănau cu forma camail-ului. Mai târziu, au devenit mai înguste, ceea ce a necesitat articulații pentru a purta coifa. La formele ulterioare, coifa a fost chiar forjată dintr-o singură bucată cu partea din spate a gorgetului. Coifa se sprijinea apoi complet pe umeri, ceea ce făcea ca capul să nu mai poată fi rotit. Protecția era excelentă, dar libertatea de mișcare și vizibilitatea erau limitate.
Utilizare sub casca mare
Inițial, majoritatea bascinet-urilor puteau fi purtate sub o cască mare, cu excepția tipurilor cu vizoare. Casca mare oferea o protecție foarte bună, dar limita foarte mult vederea și mișcarea. De aceea, cavalerii o îndepărtau adesea odată ce primele lance erau rupte.
Regele Hendrik al V-lea al Angliei purta după cum se zice o cască mare peste bascinet-ul lui în timpul Bătăliei de la Agincourt (1415). Se spune că a primit o lovitură pe cască, iar dubla protecție probabil că i-a salvat viața.
Utilizare generală (secolele XIV–XV)
Spre mijlocul secolului al XIV-lea (aproximativ 1350), majoritatea cavalerilor au renunțat la casca mare și foloseau o bascinet complet închis
