Originea școlilor de scrimă
Cel mai vechi manual păstrat despre scrimă occidentală datează din secolul al 14-lea, deși există referințe istorice la școli de scrimă care se întind până în secolul al 12-lea. Aceste "școli" pot fi mai bine înțelese ca curenți în cadrul studiului scrimei decât ca școli reale.
Școala venețiană de scrimă
Școala venețiană de scrimă a apărut la Veneția la începutul secolului al 12-lea și a existat până la începutul secolului al 19-lea.
Principiile de bază ale scrimei venețiene sunt expuse în cinci lucrări importante:
Giacomo di Grassi – Motivele unui management cu succes al armelor pentru atac și apărare (1570)
Francesco Alfieri – Arta de a maneja excelent sabia (1653)
Camillo Agrippa – Tratat asupra științei armelor cu considerații filozofice (1553)
Nicoletto Giganti – Școala Teatrului (1606)
Salvator Fabris – Scrimă sau știința armelor (1606)
Veneții erau maeștri în arta lor și împărtășeau cu colegii lor din Bologna principiile solide cunoscute sub numele de scrimă bolonieză sau venețiană. Pentru prima dată, sabia a fost descrisă în detaliu: proprietățile diferitelor părți ale lamei și cum puteau fi folosite pentru atac sau apărare. Așa a apărut și ideea a ceea ce acum numim "punctul de lovire". Lama a fost împărțită în patru părți: primele două, aproape de garda, serveau pentru apărare; a treia parte, la mijlocul lamei, pentru lovituri puternice; și a patra, la vârf, pentru înțepeniri.
Școala germană de scrimă
Școala germană de scrimă era un sistem de luptă larg răspândit în Sfântul Imperiu Roman. A existat din perioada Evului Mediu târziu până în perioada modernă timpurie (din secolul al 14-lea până în secolul al 17-lea) și a fost caracterizată în special de utilizarea spadei lungi. Maeștri importanți, cum ar fi Johannes Liechtenauer, au dezvoltat tehnici și principii care au avut o influență mare asupra artei militare din acea perioadă.
Cel mai vechi document din această tradiție este manuscrisul I.33, scris în jurul anului 1300. Această lucrare oferă instrucțiuni detaliate despre utilizarea sabiei și scutului și formează de bază pentru manualele ulterioare și dezvoltarea ulterioară a artelor europene de luptă.
Școala napolitană de scrimă
Școala napolitană a apărut la Napoli la începutul secolului al 15-lea și s-a dezvoltat într-una dintre cele mai puternice școli de scrimă din Italia. Ea a produs mulți maeștri faimoși și a adus o contribuție importantă la dezvoltarea tehnicilor și metodelor de predare. Influența acestei școli a ajuns dincolo de Italia și a ajutat să modeleze arta scrimei în întreaga Europă în perioada Renașterii.
Mounted Service School
Până la inovațiile tehnologice după Primul Război Mondial, instructorii din cavaleria armatei americane încă predau scrimă, atât la cal cât și pe jos. Acest lucru se întâmpla la Mounted Service School din Fort Riley, Kansas.
Tânărul locotenent George S. Patton Jr. a fost numit Master of the Sword, un titlu pentru cel mai bun instructor. În 1913 a proiectat așa-numita sablă Patton, inspirată de studiile sale cu M. Cléry L'Adjutant, atunci unul dintre cei mai renumiți maeștri de scrimă din Europa. În timpul său la Fort Riley, Patton a scris două manuale de antrenament pentru ofițeri de cavalerie: Saber Exercise 1914 și Diary of the Instructor in Swordsmanship.
Dezvoltarea scrimei ca sport
Încă din Evul Mediu, scrimă nu era considerată doar o modalitate de a lupta, ci și un mijloc de a se antrena în siguranță și de a concura. În secolul al 18-lea, Domenico Angelo a făcut o schimbare mare în acest domeniu. A deschis o școală de scrimă la Londra în 1763, a predat nobilimii și familiei regale, și a publicat un manual de instrucțiuni influent. Angelo a pus bazele poziției și mișcării picioarelor care sunt încă valabile astazi și a subliniat pentru prima dată beneficiile de sănătate și sportive ale scrimei deasupra aspectului fatal.
În cursul secolului al 19-lea, accentul s-a mutat complet către sport. Primul turneu oficial a avut loc în 1880 la Londra, după care atât în Marea Britanie cât și în Statele Unite au fost stabilite primele reglementări oficiale pentru scrimă.
Historical European Martial Arts (HEMA)
Historical European Martial Arts (HEMA) sunt arte marțiale de origine europeană. Se referă în special la artele de luptă care au fost practicate cândva, dar mai târziu au dispărut sau s-au transformat în forme cu totul diferite.
Din artele marțiale din Antichitatea clasică – cum ar fi lupta greacă sau luptele gladiatorilor – au fost păstrate foarte puține documente. Majoritatea manualelor și tratatelor tehnice datează din perioada Evului Mediu târziu și perioada modernă timpurie. De aceea, HEMA se concentrează în practică în special pe perioada dintre aproximativ 1300 și 1800. În acea perioadă, școlile germană, italiană și spaniolă au prosperat în perioada Evului Mediu târziu și Renaștere (secolele 14-16), urmată de școlile franceză, engleză și scoțiană de scrimă în secolele 17 și 18.
Artele marțiale din secolul al 19-lea, cum ar fi scrimă clasică și stiluri hibride timpurii precum Bartitsu, cad uneori sub HEMA într-un sens mai larg. În plus, stilurile tradiționale și folclorice din sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului al 20-lea sunt uneori incluse, cum ar fi forme de lupte populare și tradițiile luptei cu bâtul.
În Statele Unite se folosește și termenul Western Martial Arts (WMA), care în sens mai larg poate cuprinde discipline moderne și tradiționale. În Evul Mediu târziu, spada lungă a ocupat o poziție de onoare în cadrul acestor arte marțiale. De aceea, uneori este folosit și termenul Historical European Swordsmanship (HES), specific pentru tehnicile scrimei.
Istoria timpurie a artelor marțiale europene
Cea mai veche cunoscută carte occidentală despre arte marțiale (până în 2025) este Epitoma rei militaris. Această lucrare a fost scrisă în limba latină de autorul roman Publius Flavius Vegetius Renatus, care a trăit la Roma între secolele 4 și 5. Nu sunt cunoscute alte manuale occidentale despre arte marțiale din perioada anterioară Evului Mediu târziu (cu excepția unor fragmente despre lupte grecești, cum ar fi în Papyrus Oxyrhynchus 466).
Cu toate acestea, textele medievale – cum ar fi sagele islandeze, cântecele bizantine Acritice, epopeea Digenes Akritas și poveștile Înalt-germane medievale – conțin descrieri de lupte și cunoștințe marțiale. Arta vizuală din acea perioadă oferă, de asemenea, informații, de exemplu Tapiseria din Bayeux, Sinopsisul Istoriilor de Johannes Skylitzes și Biblia Morgan. Pe baza acestor surse, combinate cu experimentul practic, cercetătorii încearcă uneori să reconstruiască metode de luptă mai vechi, cum ar fi pankration, hoplomachia bizantină, scrimă vikingă și lupte de gladiatori.
Cel mai vechi Fechtbuch (manual de luptă) păstrat este Royal Armouries Ms. I.33, cunoscut și sub numele de cartea Walpurgis sau Tower Fechtbuch. Acest manuscris, scris în jurul anului 1300, tratează lupta cu sabie și scut (buckler).
Luptă ca un Viking
Cunoștințele noastre despre tehnologia militară în perioada vikingă (sfârșitul secolului al 8-lea până la mijlocul secolului al 11-lea) se bazează pe relativ puține descoperiri arheologice, imagini și parțial pe poveștile din sagele nord-europene și legile care au fost scrise în secolele 12 până la 14. Conform tradiției, toți norbomanii liberi trebuiau să dețină arme și aveau voie să le poarte întotdeauna. În Hávamál, o colecție de sfaturi înțelept atribuită lui Odin, scrie de exemplu: "Nu-ți lăsa armele în spatele tău pe câmp; niciodată nu știi când vei avea brusc nevoie de lansa ta."
Războiul era ocupația cea mai prestigioasă în Scandinavia în perioada vikingă, iar armele frumos finisate erau un mod important pentru un războinic de a-și demonstra avuția și statutul. Un viking bogat avea de obicei o echipare completă: o lance, un scut de lemn și o topor de luptă sau o sabie. Topoarele de luptă erau considerate "arma normală" pentru vikingii din clasa de mijloc, în timp ce sabiile erau în special rezervate pentru clasa superioară și nobilime din cauza costului ridicat.
Armele vikingilor erau adesea cântate în poezie. Cei mai bogați uneori dețineau o coiță și zale de pânză, care presupunem că erau limitate la nobilime și la războinicii lor profesioniști. Războinicii săraci purtau mai multe straturi de haine groase din lână. Fermierul mediu avea probabil doar o lance, un scut și eventual o topor obișnuită sau un cuțit mare (seax). Unii războinici și-au luat și arcurile de vânătoare, de obicei arce lungi sau arce plate, care puteau fi folosite în faza inițială a unei lupte.
Scrimă din Evul Mediu târziu
Figura centrală a artelor marțiale din perioada Evului Mediu târziu în Germania este Johannes Liechtenauer. Deși nu este cunoscut niciun manuscris de la el însuși care să fi fost păstrat, lecțiile sale au fost pentru prima dată înregistrate în Manuscrisul din Nuremberg GNM 3227a din sfârșitul secolului al 14-lea. Din secolul al 15-lea până în secolul al 17-lea, au fost produse numeroase Fechtbücher (cărțile germane de
Lăsați un comentariu