Acest blog urmărește soldat roman Quintus în anul 202 î.Hr. El luptă în bătălia de la Zama între Carthago și Roma. Această bătălie campală a fost punctul culminant al Celui de-al Doilea Război Punic, poate cel mai faimos conflict pe care l-a trăit Roma în perioada Republicană.
Republica Romană
Din 509 î.Hr., când au fost alungați regii, până la proclamarea principatului în 27 î.Hr., Roma a fost o republică. De obicei, perioada Republicii Române este împărțită în republica timpurie, mijlocie și târzie Română. Nu trebuie să credem că 'republica' a fost o constantă: potrivit cercetătorului Jeremy Armstrong, această perioadă ar putea fi împărțită mai bine în 13 părți.
Idealul republicii a format baza identității romane; românii nu și-au numit niciodată imperiul până la căderea imperiului occidental. Din republica mijlocie vedem apariția unei mașinării birocratice necesare pentru a putea controla complexitatea Romei. Familiile patriciană proeminente au jucat rolul cheie în aceasta.
Strategia de cucerire romană în Italia
Roma a crescut în secolele timpurii ale republicii de la o mică oraș-stat la un imperiu care controla aproape toată Italia. Acest lucru s-a întâmplat în unele cazuri cu crupele sângeroase ale războaielor de cucerire, cum ar fi împotriva orașului etruscan Veii în 396 î.Hr., care era la doar 16 km de Roma. Dar în majoritatea cazurilor, această 'cucerire' a implicat o strategie iscusită de încorporare și fuziune a conducătorilor de război din alte culturi italice. Roma a ales în mod regulat aliați pentru a ataca împreună cu ei dușmanii lor și apoi pentru a încorpora ambele popoare în republică. În cele din urmă, pentru elita acestor alte popoare existau ample oportunități de aderare la elita societății romane.
Începutul Republicii Romane se caracterizează, similar cu perioada regilor, prin conducători de război, fiecare cu propriul lor grup de clienți. Ei se-ntr-un rând din popoarele latine și nu erau perso-Romani sau legați de Roma. Au trăit tradiția indo-europeană de a întreprinde raiduri anuale cu hoț asupra triburilor inamice. S-au întors cu prada pe care au 'cucerit-o eroic' și au fost eroii venerați ai restului poporului. Acest grup au devenit Patricienii.
Marea diferență între Republica timpurie și perioada anterioară este că acești conducători de război au început ocazional să se unească și să acționeze mai mult în numele Republicii Romane. Alți conducători latini de război au putut adera și atâta timp cât au acționat în numele Republicii, aceasta era o achiziție binevenită.
Această situație a avut mai multe particularități. În primul rând, caracteriza caracterul deschis al romanilor față de 'străini'. Într-adevăr, toate popoarele vecine aveau aceeași bază indo-europeană și aceeași tradiție de luptă. Era atractivă pentru un conducător ambiționat de război dintr-o altă trib să devină 'roman'. În jurul acestui timp, ar trebui să ne gândim mai mult la colective de bande de război decât la tipul grec Poleis.
Din această tradiție vedem și Triumfurile și revendicarea prăzii de către patricierii care au cucerit-o 'în numele Romei'. Această tradiție ar persista și ar duce la o imagine cu totul diferită decât aceea în care încercăm adesea să plasez Roma ca unitate.
Din acest punct de vedere, decalajul s-a mărit între 'bogații' (patricienii) și 'săracii' (plebe). ceea ce a dus la fricțiuni politice lungi în care plebenii doreau mai mult cuvânt în drepturile patriciană. Deși încercăm să reflectez multe din viziunea noastră mondială modernă asupra Republicii Romane, aceasta era diferită de sistemul nostru democratic. Doar bărbații cetățeni romani aveau drept de vot și personalitate juridică. Clasele inferioare din societate aveau cu votul lor aproape nicio influență. Au fost dependenți de patronul lor pentru chestiuni politice, cu care au menținut o relație client-patron. Aceste relații au fost bazate pe reciprocitate cosmică și au venit cu obligații. Cu cât mai mulți clienți avea un patron, cu atât mai mult prestigiu și influență politică putea exercita. În același timp, a fost o rușine pentru un patron să-și lase clienții să trăiască în sărăcie. I-a protejat în caz de conflict juridic și a funcționat ca o bancă. Această relație client-patron era voluntară și ambele părți au putut desface colaborarea. Sclavii și femeile nu aveau deloc influență politică, deși sclavii eliberați au devenit automat clienți ai fostului stăpân, ceea ce oferea un capital inițial.
Războaiele Punice
De-a lungul secolului al patrulea î.Hr., republica absorbise alte mici orașe-stat și conducători regionali, dar prin urmare intrase din ce în ce mai des în conflict cu alte imperia din jurul Mării Mediterane. Astfel, Roma a avut între 264–241 î.Hr. un conflict cu Siracuza, care s-a transformă într-un război între Roma și Carthago Punic. Prin acest Primul Război Punic, Roma a dezvoltat o flotă puternică, direct copiată de la carthagieni. Pacea între aceste imperii puternice nu ar dura mult timp și conflictele care au urmat ar fi cele mai tragice și distrugatoare din antichitatea clasică.
În 218 î.Hr. a izbucnit din nou un război între Carthago și Roma, de data aceasta în Iberia. Generalul cartaginez Hannibal ar aduce însă conflictul la Roma și ar distruge aproape o dată puternică oraș-stat. A călătorit cu trupe carthagineze, inclusiv cu celebrii săi călăreți cu elefanți, peste Alpi în peninsula Italiană. Acolo a adunat triburile celtice și alte popoare cu resentimente față de romani într-o armată (50.000 de oameni puternici) pe care a manipulat-o cu strategii strălucite, deși era întotdeauna în minoritate.
În bătăliile de la Ticinus, Trebia și Lacul Trasimene, reușit să-i depășească pe romani în spatele liniilor lor proprii și cauzat pierderi enorme și deces al mai multor consulli. Cea mai mare victorie a obținut-o în bătălia de la Cannae (216 î.Hr.), unde a distrus complet ceea ce rămăsese din armata mai mare de romani (aproximativ 80.000 de soldați) până la triarii, rezultând 50.000 de morți și 20.000 de prizonieri, un număr fără precedent în această perioadă de război. După aceasta, ar terroriza peninsula Italiană încă mai mulți ani.
Cu toate acestea, nu a reușit să asedieze Roma. Campania lui Hannibal de mai mulți ani în mijlocul unui teritoriu ostil a fost extrem de provocatoare și a trebuit în fiecare moment să-i depășească pe romani, pentru a-și menține aliații și pentru a-și putea aproviziona armata. În final, a trebuit să se întoarcă în 204 î.Hr. după 15 ani de campanie militară (dintre care 13 în Italia) la Carthago, pentru că nu primise nicio sprijin din partea senatului cartaginez și pentru că aproape nu exista susținere pentru campania sa în rândul altor popoare latine din Italia. În Italia nu lăsase nimic altceva decât distugere totală, dar totul s-a dovedit a fi degeaba: Roma îi ezpuase campania și a început imediat să se pregătească pentru o contraatac dornic de răzbunare.
În ciuda pierderilor uriașe pe care le suferiseră românii pe mai multe generații, au reușit să formeze rapid o nouă armată condusă de dictatorul Publius Cornelius Scipio, un strateg la nivelul lui Hannibal însuși. În 202 î.Hr., românii și carthagenii s-au întâlnit din nou pe câmpul de luptă de lângă Zama, o veche așezare lângă Carthago. În această bătălie campală, armata romană era în minoritate și Scipio a folosit propriile tactici ale lui Hannibal împotriva lui (de exemplu, prin realizarea alianțelor cu nubienii, în paralel cu folosirea lui Hannibal din Kelti). Romanii au reușit să obțină o victorie decisivă și Carthago a trebuit să semneze o pace umilitoare, prin care orașului le-a fost interzis să dețină o flotă și să atace aliații romani. Cu această bătălie campală, Roma a devenit deci puterea dominantă din Mediterană.
În secolul următor a urmat încă un al Treilea Război Punic 'Guerra' între 149 și 146 î.Hr.. Cu toate acestea, aceasta a fost mai degrabă o expediție punitoare cruelă, pe care Roma și-o declară din frică pentru a distruge definitiv Carthago. După asediul Carthagiei, armata carthaginezului s-a predat definitiv, cu promisiunea că populația ar fi scutită. Roma a încălcat această promisiune și a egalat cu pământul cel mai mare oraș mediteranean după Alexandria, rezultând o masacra fără precedent a sutelor de mii de civili (estimările ajung la 750.000 de victime). Potrivit lui Livius, această acțiune a fost atât de groaznică încât chiar și comandantul roman care ordonase distrugerea orașului și a populației sale a izbucnit în lacrimi, realizând că Roma ar putea într-o zi să sufere același destin.
Armata Republicii Mijlocii și principesii
Nu e o surpriză că ierarhia societății romane se putea vedea în armata Republicii. Forța militară era împărțită în diferite ranguri și grupuri cu funcțiile lor proprii. Avangarda era condusă de velites, infanterie ușoară care atacă inamicul. Erau adesea tineri, care alături de o piele de lup și un mic scut nu purtau nicio prot
