În acest blog vom discuta despre legiunile Romane din perioada republicii târzii. Ne concentrăm pe perioada începând cu Al Doilea Război Punic din secolul al III-lea î.Hr. până la asasinarea lui Julius Caesar.
În blogul anterior (Legiunea Română: Republica timpurie (500-217 î.Hr)) am încheiat după Primul Război Punic. Legiunea Română era slăbită, dar stăpânirea Romană asupra Italiei Centrale și de Sud era un fapt. În plus, Cartagina a fost forțată să plătească Roma compensații uriașe pentru a păstra pacea.
Legiunea Manipulară Română (315–107 î.Hr)
Din sfârșitul secolului al patrulea înainte de Hristos, Romanii au înlocuit formația falange cu o serie de mici unități tactice, manipulii (manipule), care erau aranjate în trei linii (triplex acies); Hastati, Principes și Triarii. Aceste linii erau aranjate pe bază de clasă de avere, dar și de experiență de luptă. Linia frontală era compusă din soldații cei mai puțin experimentați (și cei mai săraci), în timp ce linia din spate era alcătuită din veterani grei înarmai. Aceasta a permis armatei Romane să păstreze trupele cele mai puternice până la sfârșitul unei bătălii, pentru a putea învinge ușor un adversar epuizat.
Liniile erau împărțite după un model de tablă de șah (quincunx). Manipulele erau de fapt centurile vechi, dar au fost reconfigurare: unitățile din primele două linii ale triplex acies au fost mărите la 120 de oameni, în timp ce cele din linia din spate au fost reduse la 60 de oameni.
Formația quincunx oferea mult mai multă flexibilitate și manevrabilitate decât masa mare și densă a unei falange. Se presupune că Romanii au copiat această formație de la adversarii lor, Samnții.
Compoziția armatei
În această perioadă, o legiună Română consta din aproximativ 5.000 de oameni. Spre deosebire de legiunile mai târzii, care erau compuse exclusiv din infanterie grea, aceste legiuni timpurii erau formate dintr-o combinație de infanterie ușoară și grea. Pentru a le deosebi de legiunile mai târzii ale Imperiului, care erau organizate în cohorte, termenul legiună manipulară este utilizat pentru aceste formații timpurii.
Legiunea manipulară era organizată pe bază de clasă socială, vârstă și experiență de război. În practică, acest sistem era uneori forțat: sclavii erau de exemplu forțați să se înroleze atunci când era o lipsă de soldați. Normalmente, în fiecare an o legiună era formată, dar în 366 î.Hr., pentru prima dată, două legiuni au fost formate într-un singur an.
Polibius afirmă că doar soldații care aveau mai mult de 10.000 drahme (posibil 40.000 asse) purta o lorica hamata, în timp ce restul purtau un pectoral, sau o mică placă de piept pătrată concepută pentru a proteja inima. Prima Clasă a servit în acel moment în principal în cavalerie, ceea ce ar implica că doar o mică minoritate din infanteria grea purta zale. Acest lucru ar fi rezultat și în diferite tipuri de scuturi în același rang.
Infanteria grea
De bază a legiunii manipulare era manipula, o unitate de 120 de oameni, compusă din soldați din aceeași clasă de infanterie. Datorită dimensiunilor lor relativ mici, manipulele puteau face mișcări tactice flexibile în cadrul armatei mai mari, ceea ce a fost o îmbunătățire importantă comparativ cu formația de falange greoaie falange.
În timpul bătăliilor, manipulele erau de obicei aranjate în trei linii, bazate pe trei tipuri de infanterie grea: hastati, principes și triarii. Acest sistem a permis utilizarea eficientă a diferitelor niveluri de experiență și abilități ale soldaților. O legiună manipulară era normalmente compusă din 1.200 hastati, 1.200 principes și 600 triarii. Cele trei clase de unități aveau încă o paralelă cu diviziunile sociale din societatea Română, dar oficial, cele trei linii se bazau pe vârstă și experiență, mai degrabă decât pe clasa lor de avere. Tinerii, neexperimentați, serveau ca hastati, bărbații mai în vârstă cu o oarecare experiență militară ca principes, și veteranii de vârstă avansată și cu experiență ca triarii.
Hastati
Primul tip, hastati, formau de obicei prima linie în ordinea bătăliei. Purtau o Celtă tip cască Montefortino și de obicei fără protecție pe corp, dar uneori aveau o simplă placă de piept din bronz (cardiophylax). De asemenea, uneori purtau protecții pentru tibie, doar pe piciorul stâng pentru că acestea ieșeau de sub scud.
Erau înarmai cu o sabie Celtă (tip La Tène B), un scut oval Samniez/Celt (scutum timpuriu) și doi iari de aruncare (pilum), dintre care unul era posibil mai greu decât celălalt și prin urmare potrivit pentru a fi folosit ca iari de lovire.
Principes
Cel de-al doilea tip, principes, erau mai bogați și mai experimentați decât hastati; prin urmare, aveau mai puțin interes în a câștiga faimă personală. Acești soldați purtau o zală Celtă (lorica hamata) și o cască Montefortino de tip Celt. De asemenea, ca și hastati, uneori purtau protecții pentru tibie, de obicei doar pe piciorul stâng pentru că acestea ieșeau de sub scud. Foloseau aceleași arme ca hastati.
Unii istorici cred că până în 250 î.Hr. atât hastati cât și principes erau înarmai cu hasta (iari de lovire) în loc de pilum (iari de aruncare) și că aceasta a fost înlocuită în timpul Primului Război Punic, posibil pentru că a fost preluată din gladius de la Iberienii. Dar aceasta rămâne speculativă.
Triarii
Cel de-al treilea tip erau Triarii, cei mai bogați și mai experimentați infanteriști. Au luptat după modelul vechi într-o formație de falange. Purtau protecții pentru tibie, o lorica hamata și o cască Montefortino. Erau înarmai cu un iari de lovire (hasta) ca armă principală și luptau cu scutum oval într-o formație cu scutum. În plus, ca și Hastati și principes, aveau o sabie Celtă (tip La Tène B) ca armă secundară.
Infanteria ușoară
Infanteria ușoară a 1.200 velites consta din trupe ușor înarmate de recunoaștere provenind din clase sociale inferioare, sau tineri care trebuiau să-și facă reputație. Erau ideale pentru ambuscade rapide sau pentru a plini teritoriul dușmanului. Pe câmpul de luptă, au jucat un rol important și subapreciat. Aruncau și împușcau dușmanul cu iari scurți și gloanțe de pluă care aveau un impact comparabil cu o pistolă modernă.
Aceste grupuri sunt deosebit de interesante pentru că sunt un ecou al benzilor de război Proto-Indo-Europene, koryos.
Velites
Velites nu purtau armură de corp și posibil ocazional o cască. Sunt cunoscuți pentru a purta o piele de lup, ceea ce indică tradițiile koryos Proto-Indo-Europene. Erau înarmai cu săbii scurte (pumnale) și purtau un scut rotund scurt (Parma). Viteza și manevrabilitatea erau principalele lor abilități.
Accensi
Accensi (de asemenea adscripticii și mai târziu supernumerarii) erau soldați care urmăreau armata fără sarcini militare specifice. Erau ușor înarmai și erau plasați în spatele
