Legiunea Romană: Epoca Principatului

În acest blog vom discuta despre legionarul roman din primele timpuri imperiale. Dar înainte de a începe, aruncăm o privire rapidă asupra originii armatei profesioniste romane.

În blogul anterior am discutat cum armata profesionistă romană a apărut după pierderile masive din al Doilea Război Punic (218-201 î.Hr.) și expansiunea teritorială enormă care a urmat a Republicii Romane. Inițial, armata era formată din conscripți care trebuiau să slujească pentru o perioadă limitată. Aceasta a dus la dezechilibru economic și social. Prin urmare, tot mai mulți voluntari din clasele mai sărace cu drepturi de cetățean au fost recrutați ca militari profesioniști. Militarii profesioniști au servit pentru perioade de 6 ani în armată. După Războiul Aliaților (91- 88 î.Hr.) au apărut legiunile pe care majoritatea oamenilor le cunosc astazi.

Legionarii, loiali comandantului lor

Legiunile formau mini-societăți. Și în timpul Războiului Civil Roman 49-45 î.Hr. a devenit clar că loialitatea legionarului era îndreptată în special către comandantul său, acest model era similar cu relația roman-patroan dintre cetățeni, dar doar înarmată. După asasinarea lui Iulius Cezar și Războiul următor al Celui de-al Treilea Triumvirat (32-31 î.Hr.), Octavian a câștigat puterea absolută și a devenit împăratul Augustus, primul împărat al Imperiului Roman.

Armata împăratului Augustus

După obținerea puterii absolute în 27 î.Hr., Augustus s-a confruntat cu provocarea unei armate care crescuse enorm din cauza recrutărilor din Războiul Civil Roman. În același timp, armatei îi lipsea o organizare bună pentru a apăra și extinde imperiul. Deși după victoria sa a desfiiința cele mai multe legiuni ale rivalului său învins Marcus Antonius, Augustus avea 50 de legiuni sub comanda lui. Pe atunci, armata era alcătuită din legiuni, auxilia și Foederati (aliații). Către sfârșitul domniei sale, armata număra aproximativ 250.000 de oameni, împărțiți în 25 de legiuni și 250 de unități auxilia.

Prima prioritate a fost reducerea numărului de legiuni la un nivel durabil. Cincizeci de legiuni înseamnau o presiune de recrutare prea mare pentru o populație masculină de doar aproximativ doi milioane de cetățeni. Împăratul a păstrat puțin mai mult de jumătate din legiunile sale, a desființat restul și a stabilit veteranii lor în 28 de noi colonii romane. Numărul legiunilor a rămas aproape de nivelul stabilit până la începutul secolului al treilea (variind între 25 și 33).

Augustus a prelungit perioada în care un soldat profesionist putea servi. Sub Republica târzie, un cetățean roman cu vârsta între 16 și 46 de ani putea legal să slujească maximum șaisprezece ani în legiuni. Din care maximum șase ani consecutivi. În 13 î.Hr., Augustus a emis decretul conform căruia șaisprezece ani era perioada standard de slujbă pentru recruții legionari, cu încă patru ani ca rezerviști (evocati). În 5 d.Hr., perioada standard a fost prelungită la douăzeci de ani plus cinci ani ca rezervist. Astfel, legionarul era asigurat cu o întreagă carieră ca militar.

Noua structură de comandă

Augustus a modificat structura de comandă a legiunilor. În Republică, fiecare legiun era sub comanda a șase tribuni călăreți care conduceau pe rând. În Republica târzie, acești tribuni militari au fost însă umbriți de ofițeri superiori de rang senatorial, legații. Augustus a desemnat un legatus pentru a comanda permanent fiecare legiun, cu o perioadă de mandat de mai mulți ani.

Război de expansiune al lui Augustus

Planurile ambiționase de expansiune a lui Augustus pentru Imperiul Roman (incluzând mutarea frontierei către Elba și Dunărea) au arătat curând că 28 de legiuni nu erau suficiente. De la Guerrele din Cantabria, care vizau anexarea munților bogați în minerale din nord-vestul Spaniei, domnia sa de 41 de ani cunoscuta o serie aproape neîntreruptă de mari război care deseori necesitau resurse umane maxime.

Alcătuirea legiunilor

Unitatea de bază a legiunii era centuria, ceea ce literal înseamnă "o sută de oameni", dar în practică era alcătuită din 80 de oameni în perioada Principatului. Cea mai importantă unitate tactică a legiunii era cohors, care conținea șase centuriae pentru un total de 480 de oameni. Fiecare legiun era alcătuită din 10 cohorten, adică 4.800 de oameni (aproximativ 5.000 inclusiv mic cavaleria legionară de 120 de călăreți și ofițeri). În jurul anului 100 d.Hr., Prima Cohortă a fost însă împărțită în doar cinci centuriae, dar cu o forță dublă de 160 de oameni fiecare, ceea ce a dat un total de 800 de oameni. De atunci, o legiun număra aproximativ 5.300 de oameni.

Fiecare legiun conținea o mică unitate de cavalerie de 120 de oameni. Aceasta îndeplinea sarcini precum mesageri, cercetași și escorte pentru ofițeri superiori.

Legiunea era alcătuită din infanterie grea. Deși pe câmpul de luptă era aproape invincibilă în fața infanteriei non-romane, era o unitate mare și inflexibilă. Sprijinul din trupele auxilia cum ar fi arcașii și cavaleria eram esențiali pentru buna funcționare a unei legiuni.

Trupele auxilia

Augustus a păstrat serviciile numeroaselor unități de aliați indigeni. Dar era o nevoie urgentă de trupe regulate suplimentare, organizate și, dacă nu complet echipate, în același mod ca legiunile. Aceste trupe puteau fi recrutate doar din imensul grup de non-cetățeni ai imperiului, cunoscuți sub numele de peregrini. La începutul secolului 1, erau aproximativ nouă ori mai mulți peregrini decât cetățeni romani. Peregrini-ii erau acum recrutați în unități regulate de mărime cohortă (aproximativ 500 de oameni), aceștia formând trupe auxiliare fără drepturi de cetățenie și sunt cunoscuți sub numele de auxiliae. Până în 23 d.Hr., Tacitus a raportat că auxiliae erau aproximativ la fel de mari ca legiunile (aproximativ 175.000 de oameni). Aproximativ 250 de regimente au fost împărțite în trei tipuri: un regiment complet de infanterie (aprox. 120 de regimente); o unitate de infanterie cu contingent de cavalerie, cohors equitata (80 de unități); și o unitate complet de cavalerie, ala (plural: alae, literal: "aripă"), din care au fost inițial stabilite aproximativ 50.

Aliații

În perioada Principatului, există dovezi pentru unități etnice de barbari în afara organizației normale auxilia care au luptat alături de trupele romane. Aceste unități au fost numite socii ("aliații"), symmachiarii sau foederati. O estimare plasează numărul foederati în timpurile lui Trajan la aproximativ 11.000, împărțiți în aproximativ 40 de unități de aproximativ 300 de oameni fiecare.

Foederati apar pentru prima dată oficial pe Coloana lui Trajan, unde sunt reprezentați generalizat ca barbari jumătate goi. Probabil că aceasta era pentru a face distincție între foederati și auxiliae-urile regulate.

Legionarii

Ca unități militare alcătuite complet din cetățeni romani, legionarii reprezentau Roma în persoană. În consecință, clasa joasă a Italiei Romane, care avea drepturi de cetățenie, avea o poziție privilegiată față de restul populației (peregrinus). Strămoșii lor au plătit scump pentru aceasta în perioada Războaielor Punice. Această superioritate s-a reflectat în salariul și beneficiile suplimentare de care se bucurau legionarii. Mai mult, legionarii aveau echipament mai bun decât trupele auxilia.

Viața unui legionar roman

Viața unui legionar roman era grea. Pe lângă disciplina strictă, antrenamentul greu și pericolele bătăliei, ei îndeplineau și diverse sarcini, cum ar fi proiecte de construcție, activități de poliție și colectarea impozitelor. Nu erau în luptă constant; cea mai mare parte a timpului lor de slujbă constă din sarcini militare de rutină cum ar fi antrenamentul, patrulele și întreținerea echipamentului. În plus, au jucat un rol crucial în proiecte civile, cum ar fi construcția drumurilor, podurilor, porturilor și clădirilor publice. De asemenea, au fost desfășurați pentru a înființa noi orașe (coloniae) și pentru a îmbunătăți pământul agricol prin tăierea pădurilor și drenarea mlaștinilor.

Deși salariul și condițiile secundare ale muncii erau mai favorabile decât existența unui țăran sărac, condițiile în armată erau departe de ideale. Perioada de slujbă a durat inițial 25 de ani, dar în unele cazuri, soldații puteau rămâne în serviciu timp de 30 până la 40 de ani. Chiar și după demisia oficială, mulți erau trimiși ca rezerviști în zone îndepărtate.