În acest blog ne uităm la echipamentul marinei Atena -hoplitului Pelagios în 415 î.Hr. El călătorește cu comandantul militar Alcibiades pe o triremă către Sicilia pentru a asedia orașul-stat Siracuza, ca parte a Războiului Peloponezo. În a doua jumătate a secolului al cincilea î.Hr., lumea greacă era într-adevăr sub control unui conflict cuprinzător între Atena și Sparta, care a fost purtat mult dincolo de peninsulă.
Hoplitul și polisul
În Grecia antică, polisul (și cetățenia acestuia) ocupau o poziție centrală în societate. Cetățenii bărbați ai acestor polisuri aveau, pe lângă privilegiile economice, drepturi speciale. Așa că li se permitea să participe la ritualuri religioase exclusive și să ia decizii la diferite niveluri în sfera politică a orașului-stat. Poziția cetățeniei în polis poate fi comparată cu clasa războinică a altor societăți indo-europene. La fel ca aceste popoare conexe, societatea greacă era ierarhică și împărțită în clase, fără o distincție între clasa războinică și clasa religioasă. Cetățenia unui polis nu era doar un privilegiu, ci aducea și obligații. Cea mai importantă dintre acestea era o formă de serviciu militar obligatoriu pentru cetățenii bărbați: dacă erai membru al comunității orașului, trebuia s-o poți apăra. Această conexiune între drepturi politice și obligații militare funcționa și în sens invers: democrația ateniană a apărut din faptul că vrăjitorii flotei atheniene au dobândit zeggenschap de la oamenii de stat Solon și Cleisthenes, tocmai pentru că au luptat pentru orașul lor.
Hoplitii, ca soldați-cetățeni, în viața de zi cu zi erau fermieri sau meșteri cu personalitate juridică, care trebuiau să-și adune propria echipare de armament și în timp de război erau mobilizați pentru a lupta pentru polisul lor. Aceasta nu era întotdeauna cazul: hoplitii spartani erau o excepție pentru că se ocupau aproape exclusiv cu politica și arta războiului și în perioadele de pace. Toată cealaltă muncă în societatea spartană era efectuată de Perioikoi și Heloți, subclase de non-cetățeni. Din cauza culturii lor puternice de autonomie la mică scală, concurenței și autodeterminării, grecii erau fierbi împotriva oricărei forme de stăpânire din afară; aceasta o vedeau ca o formă de sclavie comparată cu „libertatea" greacă. Această libertate pe care clasa de jos (lucrătoare) nu o avea, ea aparținea pământului și nu aveau personalitate juridică.
Polistul ca Atena și Sparta aveau propriile forme de guvernare și identitate urbană, dar împărtășeau o cultură greacă comună a concurenței reciproce. Aceste orașe conduceau pământul înconjurător și intrau constant în conflict pentru putere și teritoriu. În fiecare vară era o „sezon de război", în care orașele luptau aceste conflicte între ele. Aceasta se făcea în bătălii în care zidurile de scuturi (falanja) din ambele părți se ciocneau și împingeau până când una din liniile de luptă era ruptă. Modul în care hoplitii luptau în aceste bătălii întărea identitatea lor comună: îndeplineau împreună cu prieteni, membri ai familiei și cunoscuți datoria lor socială și erau protejați de scuturi ale soldaților (și concetățenilor) de lângă ei. Din cauza acestei culturi puternice de luptă urbană, grecii nu numai că apreciasera eroismul individual, ci și o formă de eroism colectiv pentru prestigiul comunității orașului.
Imperiul Athenian
După ce grecii au gonit armata persană a lui Xerxes din peninsula greacă în 480 î.Hr., a apărut o dorință puternică în rândul grecilor să formeze o alianță defensivă care să poată preveni o nouă invazie. Atena a luat inițiativa prin înființarea acestei alianțe în 477 î.Hr.: așa-numita Ligă Deliană (numită și „Liga Deliană-Atică").
Liga a fost prezentată de Atena ca o colaborare între egali, dar exista de fapt pentru a crea hegemonie ateniană asupra Mării Egee. Nu toate orașele-stat puteau furniza trupe sau nave și prin urmare Atena le-a impus o contribuție financiară la fondul ligii, inițial păstrat pe insula Delos și apoi pe Acropola Ateniană. Acest fond a fost folosit pentru a construi, printre altele, flota ateniană și lucrările fortificate uriașe între Atena și noua comună de port Piraeus, așa-numitele „Ziduri Lungi". Când războiul cu perșii s-a încheiat în 449 î.Hr., Liga Deliană a continuat să existe, deși scopul original al alianței dispăruse.
Prin exercitarea presiunii economice și militare asupra polisurilor mai mici, Atena și-a răspândit sistemul democratic. Noile colonii și orașe-stat care au adoptat acest sistem politic cu ajutorul Atenei, au devenit loiale Ligii Deliene. Flota ateniană și democrația oferiră oportunități grupurilor mai sărace să obțină zeggenschap politic. Prin urmare, au apărut mișcări democratice puternice (și deci ateniene) în multe orașe-stat grecești din interiorul și din afara ligii. Prin această politică de putere, Atena a devenit centrul economic, politic și cultural al lumii grecești.
Conducătorii polisurilor aristocratice și oligarhice se simțeau amenințați de aceste dezvoltări și se temeau că vor pierde sistemul aristocratic și independența. Au stabilit o contragreutate împotriva Atenei, așa-numita Ligă Peloponesă cu Sparta ca lider. S-a creat o Război Rece în lumea greacă: Sparta împotriva Atenei, aristocrație împotriva democrației. Aceste alianțe stăteau, de asemenea, în mod asimetric una față de cealaltă din punct de vedere militar. Așa că Liga Deliană avea cu mult cea mai mare și cea mai dezvoltată flotă maritimă, dar Liga Peloponesă avea cel mai puternic arm terestru.
Războiul Peloponezo
Războiul a izbucnit în 431 î.Hr., când spartanii s-au dus cu o armată terestră prin Attica pentru a asedia Atena și portul Piraeus. Atenienii au fost protejați de Zidurile Lungi, dar anul următor au fost loviți de o epidemie grea de ciumă. Aceasta a cauzat 30.000 de morți, inclusiv Perikles, oamul de stat athenian care a jucat un rol important în construirea puterii Atenei. Următorii zece ani, Atena și Sparta au luptat pe continent, dar din aceste conflicte nu a ieșit niciun câștigător definit. Prin urmare, s-a anunțat o armistițiu temporară.
A doua fază a războiului a început în 415 î.Hr. când Atena, sub conducerea Alcibiadei, a încercat să cucerească Siracuza, aliatul spartan din Sicilia. Dar această expediție a eșuat atât de rău încât flota ateniană și puterea militară au fost aproape complet distruse. Cu coada între picioare, atenienii au fugit înapoi în Grecia, să-și vindece rănile și să reconstruiască rapid o nouă flotă. În același timp, spartanii și-au dezvoltat propria flotă maritimă, aproape la fel de puternică ca cea a Atenei. Aceasta au făcut-o cu ajutorul vechiului lor dușman; regele persan Darius al II-lea i-a sprijinit cu o cantitate mare de argint, în speranța că ar putea cuceri din nou părți din Anatolia de la imperiul athenian. La următoarea bătălie maritimă, atenienii ar fi avut în continuare o flotă mai mare decât spartanii, dar hegemonia lor asupra Mării Egee fusese ruptă.
Renumitul comandant spartan al flotei Lysander a atras atenienii în 405 î.Hr. într-o capcană prin strangularea aprovizionării lor cu cereale și a distrus flota ateniană în bătălia maritimă de la Aegospotami. Atenienii fără speranță au fost apoi forțați să se retragă la Zidurile Lungi, dar de data aceasta nu au susținut mult asediul. Anno viitoare, Atena flămândă s-a predat în sfârșit, după un război aproape de 30 de ani în care întreaga lume greacă fusese antrenată.
Deși orașele-stat Teba și Corint s-au rugat pentru distrugerea orașului și pentru a-i face sclavi pe locuitori, Lysander s-a opus vehement. Le-a amintit că Atena a jucat un rol important în Războaiele Persane și a ales să-și faca pe Atena un stat vasal oligarhic al Spartei. Aceasta s-a și întâmplat; deși nu a durat mult până când atenienii s-ar răscula în numele democrației lor.
Îmbrăcăminte
Pelagios poartă sub echipamentul său de armament o tunică, un centură și o pereche de sandale simple din piele. Dacă plouă sau dacă-i rece pe mare, poartă pelerina lui din lână groasă.
Chiton (tunică)
Tunicile grecești erau confecționate din in, uneori și din lână. Tunica pe care Pelagios o poartă sub echipamentul seu are mâneci lungi, dar în lunile mai calde, grecii purtau adesea îmbrăcăminte ușoare care le lăsau brațele și umerii descoperite. Grecii clasici nu purtau pantaloni sub tunică, pentru că considerau aceasta barbară.
Sandaloi (sandale)
Din cauza climatului cald și temperat din Grecia clasică și din restul Mediteranei, sandalele (sandaloi) ca acestea au fost purtate. Deși
