Ușor

Lămpi cu ulei

În antichitate clasică, lămpile cu ulei erau indispensabile, deoarece nu exista iluminare electrică. Oamenii trăiau în mare măsură în ritmul luminii zilei, iar lămpile asigurau lumina seara în case, vile și orașe. Ca combustibil se folosea în special uleiul de măsline și grăsimea animală, dar și uleiul din nuci, cum ar fi uleiul din alune și uleiul din nucă, cu siguranță în regiunile unde uleiul de măsline era scump sau rar.

O lampă cu ulei era alcătuită din un rezervor pentru ulei și un vârf cu ftilucu. Fitilurile prea lungi produceau mult fum și miros, de aceea trebuiau ajustate regulat cu un cui. Lămpile trebuiau umplute zilnic și aprinse din nou. Există lămpi simple din ceramică, dar și variante bronzate bogat ornamentate.

Arheologii distingu diferite tipuri de lămpi prin tipologii (cum ar fi Bailey și Loeschcke). Lămpile grecești erau mici, adesea fără mâner și bine sigilate împotriva vărsării. În perioada romană, lămpile erau produse în masă în mucuri în Italia: modele închise cu disc decorativ și diferite forme de vârf. În perioada imperială târzie și perioada bizantină au apărut lămpi bogat decorate, uneori cu mai multe vârfuri, cu simboluri atât păgâne, cât și creștine.

Lămpile cu ulei aveau pe lângă o funcție practică și o funcție religioasă. Apăreau pe lararia (altare din casă) și purtau simbologie: focul care se ridicau era văzut ca o formă de ofrandă adusă zeilor și zeităților casei. Acea tradiție a continuat în creștinismul timpuriu, unde lămpile și mai târziu lumânările au jucat un rol similar.

În același timp, flăcările deschise prezentau un risc mare de incendiu. De aceea existau reguli privind utilizarea focului, iar rezidenții trebuiau să aibă în casă mijloace de stingere cum ar fi apă, oțet, cârpe și găleți. Stingerea incendiilor se făcea de obicei de către vecini și rezidenți înșiși, fără pompieri profesioniști.