Crăciunul sau solstițiul de iarnă este sărbătorit de mii de ani. În acest blog te ducem într-o călătorie la Yule pre-creștin care era sărbătorit de Germani, Vikingii și Balto-Slavi în nordul Europei. De asemenea, am asamblat o ținută de lux potrivită care te va ține cald în zilele de iarnă și la festivaluri.
Solstițiul de iarnă în societățile timpurii
Cu 15.000 de ani în urmă, solstițiul de iarnă avea deja un rol important în viața societăților timpurii. Colecționari de alimente, vânători, pescari în Europa se temeau de noapte, care era asociată cu moartea și pericolul fiarelor sălbatice precum urși și lupi. Tranziția către zile mai lungi după solstițiul de iarnă și nopți mai scurte era pentru ei un punct de cotitură important care a fost probabil sărbătorit în religia naturii lor șamaniste.
Solstițiul de iarnă neolitic
În jurul anului 8000 î.Hr., primii fermieri din Anatolia au ajuns în Europa, responsabili de monumente precum Stonehenge. Pentru aceste comunități neolitice, solstițiul de iarnă marca cel mai important moment al anului, ca tranziție de la nopțile lungi, asociate cu moartea, la nopți mai scurte care anunțau primăvara. Multe monumente funerare neolitice din Marea Britanie și Irlanda au fost proiectate astfel încât lumina soarelui să ilumineze camerele funerare în timpul solstițiului de iarnă, subliniind conexiunea simbolică între morți și renașterea lor. Era perioada de tranziție în care pământul mort urma să dea din nou grâu. Până la acest punct supraviețuiseră iernii și asta era motiv de sărbătoare!
Cultul Indo-European al Soarelui
Din 3000 î.Hr., păstori semi-nomazi din stepa Pontică-Caspică au migreat în Europa. Ei au devenit strămoșii multor popoare europene moderne și vorbeau proto-indo-european: limba din care decurg majoritatea limbilor europene.
Ordinea cosmică era baza religiei lor. Întunericul era simbol pentru moarte și haos, iar lumina pentru ordinea cosmică, fertilitate și viață. Erau diferiți zei care aveau legătură cu corpurile cerești și lumina, cum ar fi *Seh₂ul (Vechi Nord Sól), zeu al soarelui, *Meh₁not (Vechi Nord Máni), zeu al lunii și *H₂éwsōs (Germană Occidentală Eostre) zeiță a zorilor.
Solstițiul de iarnă, care cade între 21 și 23 decembrie, era sărbătorit de multe popoare indo-europene. Romanii sărbătoreau în jurul Saturnaliei, pentru a cinstit pe zeul Saturn, iar împăratul Aurelian a făcut din această perioadă, în 274 d.Hr., festivalul Dies Natalis Solis Invicti, ziua nașterii Soarelui Invincibil. Vedii din India sărbătoreau festivalul Mahavrata, precedat de ritualurile Pitryajna, Traiyambakahoma și Ekastaka; iar persanii Noaptea Yalda, în timp ce calendarul gal Coligny menționează luna Equos, care probabil era legată de fertilitate.
Data Yule
Un fragment dintr-un calendar gotic din secolul al VI-lea d.Hr. menționează frumajiuleis, deși nu este sigur dacă aceasta se referă la luna decembrie. Aceasta ar fi cea mai timpurie mențiune a unei luni Yule.
Istoricul anglo-saxon Beda confirmă că atât luna decembrie cât și ianuarie se numeau Giuli. În calendarul islandez, folosit printre alții de Snorri Sturluson, a doua lună de iarnă, care începe la sfârșitul noiembrie, se numește ýlir.
Nu este sigur când era sărbătorit exact Festivalul Yule, dar nu coincidea cu Crăciunul creștin ulterior. Hákonar saga góða din Heimskringla lui Snorri Sturluson (secolul al XII-lea/al XIII-lea) povestește că Yule era sărbătorit în Nopțile Ajunului Iernii și că regele Haakon cel Bun a arransat să fie mutată data la Crăciunul creștin.
Nopțile Ajunului Iernii au venit după solstițiul de iarnă, potrivit lui Andreas Nordberg în timpul lunii pline din a doua lună Yule, deci ianuarie. Aceasta concordă cu raportul episcopului Thietmar al Merseburgu, care spune că Vikingii se întruneau la Lejre în fiecare nouă ani în ianuarie pentru o blót, unde aduceau oferte zeilor.
Perioada Anglo-Saxonă Yule: ġēol
În perioada Anglo-Saxonă Veche, Yule, ġēol sau ġēohol, era un festival de 12 zile, care mai târziu a devenit Twelve Days of Christmas. Aici, ǣrra ġēola (înainte-Yule) se referea la perioada înainte de festivalul Yule (decembrie) și æftera ġēola (După-Yule) la perioada după (ianuarie). Aceasta înseamnă că perioada Yule era de aproximativ două luni.
Mōdraniht ("Noaptea Mamelor")
Mōdraniht (noaptea mamelor), era un ritual paganist sărbătorit de Anglo-Saxoni în seara care acum este cunoscută ca Ajunul Crăciunului.
Acest eveniment este menționat exclusiv de călugărul și istoricul englez din secolul al VIII-lea Beda în opera sa De Temporum Ratione. El descrie că Anglo-Saxonii păgâni și-au început anul în a opta zi înainte de calendele ianuarie (25 decembrie), iar noaptea înainte, care era sfântă pentru creștini, era numită de păgâni "Mōdraniht", care înseamnă "Noaptea Mamelor".
Deși Beda nu oferă o descriere detaliată a ritualurilor efectuate în Mōdraniht, unii oameni de știință, inclusiv Rudolf Simek, sugerează că festivalul ar fi putut implica oferte în cinstea zeițelor feminine sau a mamelor strămoșilor.
Ei leagă Mōdraniht de Matres germanice și Matronae, ființe feminine care erau adesea înfățișate în trio și erau venerate în părți ale Germaniei. În plus, paralelele au fost trasate cu tradițiile scandinave, cum ar fi Nornele și dísablót, o sărbătoare a ofertelor în cinstea dísir, spirite feminine protectoare sau spirite ale strămoșilor.
Informațiile despre Mōdraniht sunt limitate la mențiunea lui Beda și multe interpretări sunt bazate pe comparații cu alte tradițiile germanice și scandinave. Cu toate acestea, Mōdraniht este considerat un exemplu important al ritualurilor pre-creștine care vizau cinstirea femeilor, zeițelor și strămoșilor în perioada mijlocului iernii. Deși Yule a căzut în sezonul morților, a fost și o sărbătoare în care se putea cere fertilitate pentru anul următor. Ca atare, se încadrează în contextul mai larg al sărbătorilor germanice de iarnă în jurul Yule.
Wassail
Tradiționalul wassail a început ca salutul "was hál" sau "waes haeil", cu care Anglo-Saxonii ridicau un pahar pentru sănătatea bună a celorlalți. La urmă, această salutare a devenit sinonimă cu ceea ce se bea în timpul paharului: o băutură caldă și condimentată, de obicei bere sau vin.
În orice caz, din século al XV-lea, fermierul mergeau în Noaptea Doisprezece de Crăciun (5 sau 6 ianuarie) cu o ceașcă wassail la ușa stăpânului lor, sau vecinilor mai bogați. Vizitatorii cântau cântece în schimbul mâncării și băuturii. Aceștia le dau de mâncare și băutură, în schimbul binecuvântării lor. Când stăpânul refuza, el era blestemat.
În martie târzii al secolului al XVI-lea, Apple-Wassailing a apărut și în sudul Angliei. Grupuri de tineri bărbați au trecut prin livezi de meri și au efectuat ritualuri în schimbul unei recompense. Cântau cântece sau făceau cât mai mult zgomot posibil. Scopul era să "trezească" pomii de măr pentru cidru și să alunge spiritele rele, pentru ca recolta să fie reușită. Ceremonia era condusă de un rege și o regină wassail, iar toast înmuiat în
