Crăciunul sau solstițiul de iarnă este sărbătorit de mii de ani. În acest blog te invităm să descoperi pre-creștinul Yule pe care l-au sărbătorit Germanicii, Vikingii și Balto-Slavii în nordul Europei. La aceasta, am asamblat o ținută de lux potrivită care te va ține cald în zilele reci ale iernii și pe parcursul festivalurilor.
Solstițiul de iarnă în societățile timpurii
Chiar de acum 15.000 de ani, solstițiul de iarnă a jucat un rol important în viața societăților timpurii. Colecționarii de hrană, vânătorii, pescarii din Europa se temeau de noapte, care era asociată cu moartea și pericolul vânătoarelor precum urșii și lupii. Trecerea în care zilele după solstițiul de iarnă deveneau mai lungi și nopțile mai scurte era pentru ei o cotitură importantă care a fost probabil sărbătorită în religia naturalistă șamanistă a lor.
Solstițiul de iarnă neolitic
În jurul anului 8000 î.Hr., primii agricultori din Anatolia au ajuns în Europa, fiind responsabili pentru monumente precum Stonehenge. Pentru aceste comunități neolitice, solstițiul de iarnă marca cel mai important moment al anului, ca o tranziție de la nopțile lungi, asociate cu moartea, la nopțile mai scurte care anunțau primăvara. Multe monumente funerare neolitice din Marea Britanie și Irlanda au fost proiectate pentru ca lumina soarelui în solstițiul de iarnă să ilumineze camerele funerare, subliniind legătura simbolică între morți și renașterea lor. Aceasta era perioada de tranziție în care pământul mort va produce curând din nou grâu. Până acum supraviețuiseră iernii și asta era motiv de petrecere!
Cultul solar indo-european
Din 3000 î.Hr., păstorii semi-nomazi de pe stepele Pontice-Caspice au emigrat în Europa. Ei au fost strămoșii multor popoare europene moderne și vorbeau proto-indo-european: limba de la care provin majoritatea limbilor europene.
Ordinea cosmică era punctul de plecare al religiei lor. Întunericul era simbol al morții și haosului, iar lumina era pentru ordinea cosmică, fertilitate și viață. Existau diferiți zei asociați cu corpurile cerești și lumina, cum ar fi *Seh₂ul (Vechiul Nòrdic Sól), zeul soarelui, *Meh₁not (Vechiul Nòrdic Máni), zeul lunii și *H₂éwsōs (Germanic vestic Eostre) zeiță a zorilor.
Solstițiul de iarnă, care cade între 21 și 23 decembrie, a fost sărbătorit de mulți popoare indo-europene. Românii sărbătoreau în jurul Saturnaliei, pentru onorarea zeului Saturn, iar împăratul Aurelianus a făcut din această perioadă în anul 274 d.Hr. festivalul Dies Natalis Solis Invicti, ziua nașterii lui Sol Invictus sau "soarele invincibil". Vedicienii din India sărbătoreau festivalul Mahavrata, precedat de ritualurile Pitryajna, Traiyambakahoma și Ekastaka; iar Perșii Noaptea Yalda, în timp ce calendarul gallic Coligny face mențiunea lunii Equos, care probabil era legată de fertilitate.
Data Yule
Un fragment dintr-un calendar gotic din secolul al VI-lea d.Hr. menționează frumajiuleis, deși nu este sigur dacă se referă la luna decembrie. Aceasta ar fi cea mai timpurie mențiune a unei luni Yule.
Istoricul anglo-saxon Beda confirmă că atât luna decembrie cât și ianuarie se numeau Giuli. În calendarul islandez, utilizat printre altele de Snorri Sturluson, a doua lună a iernii, care începe la sfârșitul noiembrie, se numește ýlir.
Nu este sigur când exact a fost sărbătorită festivalul Yule, dar nu a coincis cu festivalul creștin de Crăciun ulterior. Hákonar saga góða din Heimskringla lui Snorri Sturluson (secolul al XII-lea/XIII-lea) povestește că Yule a fost sărbătorită în noaptea Mijlocului Iernii și că regele Haakon cel Bun a avut grijă ca data să fie mutată la festivalul creștin de Crăciun.
Nopțile Mijlocului Iernii au căzut DUPĂ solstițiul de iarnă, conform lui Andreas Nordberg în timpul lunii pline a doua lună Yule, deci ianuarie. Aceasta corespunde cu relatarea episcopului Thietmar al Mersebuergului, care spune că Vikingii se adunau în fiecare nouă ani în ianuarie la Lejre pentru o blót, unde aduceau sacrificii zeilor.
Perioada Yule anglo-saxonă: ġēol
În perioada Englezei Vechi, Yule, ġēol sau ġēohol, era un festival de 12 zile, ceea ce a devenit mai târziu Twelve Days of Christmas. Aici ǣrra ġēola (înainte-Yule) se referea la perioada dinaintea festivalului Yule (decembrie) și æftera ġēola (După-Yule) la perioada de după (ianuarie). Aceasta înseamnă că perioada Yule a durat aproximativ două luni.
Mōdraniht ("Noaptea Mamelor")
Mōdraniht (noaptea mamelor), era un ritual pagan sărbătorit de anglo-saxoni în seara care este acum cunoscută sub numele de ajunul Crăciunului.
Acest eveniment este menționat în exclusivitate de călugărul și istoricul englez din secolul al VIII-lea Beda în lucrarea sa De Temporum Ratione. El descrie că anglo-saxonii păgâni și-au început anul în a opta zi înainte de calendele ianuarie (25 decembrie), iar noaptea dinaintea acestui moment, care este sfântă pentru creștini, a fost numită de păgâni "Mōdraniht", ceea ce înseamnă "Noaptea Mamelor".
Deși Beda nu oferă o descriere detaliată a ritualurilor efectuate în Mōdraniht, unii oameni de știință, inclusiv Rudolf Simek, sugerează că festivalul ar putea fi implicat oferiri în cinstea zeiţelor feminine sau a mamelor strămoșe.
Ei stabilesc o legătură între Mōdraniht și Matres și Matronae germanice, ființe feminine care erau adesea înfățișate în triplete și erau venerate în părți ale Germaniei. În plus, s-au tras paralele cu tradițiile scandinaviene, cum ar fi nornele și dísablót, un festival de ofrandă pentru onorarea dísir, ființe feminine protectoare sau spirite strămoșe.
Informațiile despre Mōdraniht sunt limitate la mențiunea lui Beda și multe interpretări se bazează pe comparații cu alte tradițiile germanice și scandinaviene. Cu toate acestea, Mōdraniht este considerat un exemplu important al ritualurilor pre-creștine care aveau scopul de a onora femeile, zeiţele și strămoșii în perioada mijlocului iernii. Deși Yule a căzut în sezonul morților, a fost de asemenea o sărbătoare în care se putea cere fertilitate pentru anul următor. Ca atare, se încadrează în contextul mai larg al sărbătorilor germanice ale iernii în jurul Yule.
Wassail
Tradiția wassail a început cu salutul "was hál" sau "waes haeil", prin care anglo-saxonii ridicau un pahar pentru sănătatea reciprocă. În cele din urmă, această salutare a devenit sinonimă cu ceea ce se bea în brindis: o băutură caldă și condimentată, de obicei bere sau vin.
În orice caz, din secolul al XV-lea, fermierii mergeau în a douăsprezecea noapte din Crăciun (5 sau 6 ianuarie) cu o castă wassail la ușa landlordului lor, sau a unor vecini mai bogați. Vizitatorii cântau cântece în schimbul mâncării și băuturii. Acesta le oferea mâncare și băutură, în schimbul binecuvântării lor. Dacă landlordului refuza, era blestemat.
În sfârșitul secolului al XVI-lea, Apple-Wassailing a apărut și în Anglia de Sud. Grupuri de tineri mergeau prin livezile de mere și executau ritualuri în schimbul unei recompense. Cântau cântece sau fac cât mai mult zgomot posibil. Scopul era să "trezească" pomii de măr cidru și să izgonească spiritele rele, pentru ca recolta să fie reușită. Ceremonia a fost condusă de un rege și o regină wassail, cu brânzi înmuiate în wassail fiind atârnate în copaci ca ofrand
