O picã este o lungă suliță de lovitură care era folosită anterior în războiul european, de la sfârșitul Evului Mediu (aprox. 1300–1500) până într-o mare parte din perioada modernă timpurie (aprox. 1500–1700), picã era una dintre cele mai populare arme din armatele europene.
Picã era folosită de infanteria pe jos, aliniate într-un bloc de picã, o formare densă de soldați cu sulițe lungi. În final, picã a fost aproape complet înlocuită de puști cu baionetă.
Picã era cunoscută mai ales ca armă principală a spaniolilor tercios (din anii 1500), mercenarii elvețieni (din anii 1400), Landsknechten germani (1480–1600) și sans-culottes în Revoluția Franceză (1789–1799).
Picile în antichitate
O armă similară, sarissa, era deja folosită în Antichitate, de armata lui Alexandru cel Mare (356–323 î.Hr.) în falangistele macedoniene și mai târziu de armatele grecești-elenistice din Italia până în India.
Descrierea picii
Picã avea 3 până la 7 metri lungime. O suliță se numește picã atunci când este prea lungă pentru a fi folosită cu o singură mână.
Greutatea era de obicei între 2 și 6 kilograme. Soldatul englez Sir John Smythe a scris în secolul al XVI-lea că picile mai ușoare erau mai bune decât cele grele.
Picã consta dintr-o baston de lemn, adesea din lemn de frasin, o vârf din oțel și benzi de întărire din metal, langets, pentru a preveni ca inamicul să taie vârful. Atunci când două armate se luptau cu picanți, încercau mereu să facă picanți mai lungi și mai puternici — o fel de curse de arme.
Este o greșeală obișnuită să numești toate armele cu coadă cu vârf în formă de lamă picanți. Alte arme cu coadă sunt, de exemplu, halebarda, glaive, ranseur, bill sau voulge.
Utilizare în lupte
Lungimea mare a făcut posibil să se îndrepte un zid de vârfuri de suliță către inamic. Dar în luptele om-împotriva-omului, picã era foarte incomodă. De aceea, piciarii purtau și o pumnal sau sabie pentru luptă apropiată. Adesea nu aveau scut, sau doar un scut foarte mic.
Tactică
Deoarece picile erau greu de manevrat, erau de obicei folosite defensiv, alături de soldații cu arme de foc, arbalete sau halebarzi. Cu toate acestea, trupele bine antrenate puteau folosi și un atac agresiv, în care mai multe rânduri își înaintau simultan picile.
Un bloc de picã bine organizat putea trece peste infanteria inamică, dar formația avea puncte slabe, nu se putea întoarce rapid, lateralele și spatele erau vulnerabile, pe teren neregulat formația se dezorganiza rapid (ca în formația scoțiană din Bătălia de la Flodden, 1513).
Dacă un bloc de picã se dezorganiza, lupta devenea o încăierare haotică în care piciarii erau în dezavantaj.
Două moduri de lupte picã-pe-picã
Conform lui Sir John Smythe (secolul al XVI-lea), existau două moduri în care două blocuri de picã se întâlneau:
- 1. Cu precauție – înțepând de departe cu picanți (Smythe considera asta ridicolă).
- 2. Agresiv – apropiindu-se rapid, cu primele cinci rânduri dând fiecare câte o lovitură dură.
Dacă asta nu sfărâma inamicul, bărbații din primul rând foloseau săbii și pumnale. Și se cățărau între picanți spre linia inamică.
Deși era o armă de armată, picã putea fi și eficace în dueluri. În secolul al XVI-lea, schermitorii uneori se antrenau cu bețe lungi. Maestrul englez George Silver considera o picã de 5,5 metri foarte puternică în luptele unu-la-unu.
Istorie
Falange greacă
Prima adevărată picã era sarissa macedonienilor sub Filip al II-lea și Alexandru cel Mare. Aceasta a dominat războiul timp de secole.
După căderea Macedoniei, picã a dispărut timp de aproximativ 1.000 de ani, eventual cu excepția unor triburi germane. Scriitorul roman Tacitus a descris în secolul al II-lea războinici germani cu "sulițe foarte lungi".
Evul Mediu
În Evul Mediu, picã era mult folosită de unitățile de infanterie. În special miliții urbane flamande și armate țărănești scoțiene o foloseau în mod eficient în lupte împotriva cavalerilor greu echipați. Picã le permitea voitilor relativ slab echipați să respingă atacul cavaleriștilor și oferea un avantaj strategic în formația de grup.
Bătălii importante
Un exemplu binecunoscut este Bătălia de la Bannockburn din 1314, în care scoții au folosit schiltron – un cerc dens de piciarii cu suliții lor îndreptate în exterior – pentru a opri cavaleria engleză.
De asemenea, Bătălia Spurs de Aur din 1302 arată cum flamenii bine organizați cu sulițe lungi au rezistat cavalerilor francezi. Aceste bătălii au dovedit că o infanterie bine antrenată, chiar și compusă din țărani sau miliții urbane, putea opri cavalerii cu succes.
Vulnerabilitatea piciariolor
În ciuda eficacității lor, piciarii erau vulnerabili la artilerie și arme de departe, cum ar fi arcuri și arbalete. În special unitățile ușor echipate aveau puțină protecție împotriva săgeților. Adesea, picile ridicate ofereau singura protecție eficace împotriva săgeților.
Unele mari înfrângeri ale piciariolor au inclus Bătălia de la Roosebeke din 1382, unde trupele flamande au fost învinse de armatele franceze, și Bătălia de la Halidon Hill din 1333, unde infanteria scoțiană a suferit pierderi grele împotriva arcașilor englezi.
Importanță strategică
Utilizarea picii arată că tactica militară în Evul Mediu a evoluat. Trecerea de la dominația cavalerilor la voituri de pe jos organizate a marcat o schimbare importantă în războiu.
Piciarii au devenit coloana vertebrală a multor armate, iar succesul lor adesea depindea de disciplină, formație și sprijin din partea arcașilor sau artileriei.
Atacuri reușite
Bătălia de la Stirling Bridge (1297) – Unitățile de piciarii scoțieni au copleșit englezii.
Bătălia de la Laupen (1339) – Piciarii din Berna au învins o armată Habsburgică-Borgognă cu un atac puternic cu picanți.
Elvețienii și Landsknechten
Elvețienii au dezvoltat în secolul al XV-lea blocuri de picã foarte bine antrenate cu toba, disciplină și viteză mare.
Succesul lor a dus la Landsknechten germani, care au aplicat aceleași metode.
La Milano, o lege din 1391 stipula că picile trebuie să fie de cel puțin 4,
