Acest blog îl urmărește pe soldatul roman Gnaeus în anul 251 î.Hr. El luptă împotriva cartagineilor ca triarius în bătălia de la Panormus, orașului actual Palermo. Această bătălie a fost parte a Primului Război Punic, un conflict care marca sfârșitul Perioadei Republicane timpurii. După aceasta, Roma a devenit o importantă mare putere din Marea Mediterană și rivala aceră a Cartaginei fenician.
Republica Romană timpurie
Din expulzarea regrilor în 509 î.Hr. până la proclamarea principatului în 27 î.Hr., Roma a fost o republică. De obicei, perioada Republicii Romane este împărțită în Republicii timpurie, mijlocie și târzie. Nu trebuie să credem că „republica" a fost o constantă pe durata existenței sale: conform istoricului Jeremy Armstrong, această perioadă poate fi mai bine împărțită în 13 părți. Începutul republicii romane era similar cu perioada regilor prin faptul că era condus de șefi de război, fiecare cu propria echipă de clienți. Din aceasta au apărut în final relațiile sociale ale societății romane.
În jurul acestei perioade trebuie să ne gândim mai mult la grupări loose de bande de război decât la tipul grecesc de Poleis. Ei executau raiduri anuale de jaf pe triburi inamice, după care ei pretenționau bogăția pe care o fuseseră „eroic" și erau oamenii cântați pentru restul poporului. Marea diferență între Republica timpurie și Perioada regilor era că acești șefi de război colaborau des între ei și începeau să acționeze mai mult din partea Republicii Romane. Din această tradiție vedem și Triumfurile și pretenția celor mai mare parte a prăzii de război de către patricieni, care cu siguranță o fuseseră cucerind „în numele Romei".
Șefii de război ai republicii timpurii proveneau din diferite popoare latine și nu întotdeauna erau din Roma în sine. Pentru un șef de război ambiții dintr-o altă tribă era foarte atrăgător să se alăture și să devină și el „roman". Acești șefi de război puteau adera și atâta timp cât acționau în numele Republicii, erau o adăugire binevenită. În acest fel, Republica timpurie putea crește considerabil în putere militară. Acest caracter deschis al romanilor timpurii față de „străini" este remarcabil, mai ales comparând cu perioade ulterioare în care doar un mic grup de romani avea cetățenia deplină, chiar dacă erau aliați romani sau chiar născuți în Roma.
Șefii de război din perioada timpurie au devenit în timp Patricieni, familiile nobiliare care ar guverna Roma. Din acest punct de vedere, prăpastia s-a lărgit între „avuți" (patricieni) și „nu avuți" (plbei), din care au apărut fricțiuni politice lungi în care plebeii doreau mai mult din drepturi patriciană. Deși cuvântul „Republică" implică o societate relativ egală, era departe de a fi democratică: doar cetățenii bărbați romani aveau drept de vot și personalitate juridică. Societatea a fost datorită acestei origini foarte ierarhic împărțită și formată de relațiile patron-client, chiar și în cadrul cetățeniei privilegiate. Familiile nobiliare senatoare stăteau în vârf, urmate de equites (cavaleri) și plbei. Sub ei exista o clasă inferioară de proletari și sclavi care aveau foarte puțin de spus asupra ordinii vieții lor, să nu mai vorbesc de politică.
Idealul republicii a format baza identității romane; romanii s-au numit singuri republică până la căderea imperiului occidental, chiar dacă erau dominați de un împărat. Din perioada republicii mijlocii vedem apariția unei mașini birocratice care era necesară pentru a putea gestiona complexitatea Romei. În aceasta, familiile patriciare proeminente au jucat rolul cheie.
Armata din Republica Mijlocie
Nu e de mirare că ierarhia societății romane era reflectată în armata Republicii. În perioada timpurie, armata romană semăna cu cea a statelor vecine, constând din bande de jaf loose și armii hoplite în falange conform modelului grecesc. În timpul războiului împotriva Samniților din 343 până la 290 î.Hr., romanii au dezvoltat o nouă, formație de luptă originală și mod de a face război, așa-numitul manipel-leger. Aceasta ar fi forma standard a armatei Republicii Mijlocii, până la reformele din sfârșitul celui de-al doilea secol î.Hr.
Armata manipel a fost împărțită în diferite ranguri și grupuri cu propriile funcții. Vanguardia era condusă de velites, infanterie ușoară care harțuia inamicul. Erau adesea tineri, care pe lângă o piele de lup și un mic scut nu aveau nicio protecție pentru a se putea mișca cât mai rapid pe câmpul de luptă. Infanteria grea era elementul cel mai important al armatei republicane. Formația acestor soldați a fost împărțită în trei linii pe baza experienței în luptă și a clasei de avere. În față stăteau hastati: ei erau cei mai puțin experimentați și soldați armați care conduceau atacul în prima fază a unei bătălii în teren deschis. Linia din mijloc era formată din principes. Dacă linia hastati era ruptă în prima fază sau dacă această parte a unei lupte durează prea mult, ei veneau în față, echipați și gata să lupte cu un adversar epuizat. Triarii ca și Gnaeus nostru, veteranii cu cea mai bună echipare, au format rearguardia armatei romane. Dacă formațiile hastati și principes erau rupte, ei veneau în ajutor în faza finală a bătăliei. Aceasta s-a întâmplat rar și a fost un semn că se va lupta până la capăt amăritor; romanii chiar aveau o expresie pentru aceasta în viața de zi cu zi, 'res ad triarios venit' sau „se rezumă la triarii". Pe lângă aceasta, pe flanc era cavalerie, compusă din clasa equites (cavaleri), cavalerie auxiliară din rândul italian bogat fără drepturi civile și alți specialiști.
Strategia de cucerire a Romei în Italia
Roma s-a dezvoltat în secolele timpurii ale republicii dintr-un mic stat-oraș într-un imperium care a condus aproape toată Italia. Aceasta s-a întâmplat în unele cazuri cu raze sângerose, cum ar fi împotriva orașului etrusc Veii în 396 î.Hr., care se afla la doar 16 km de Roma. Dar în majoritatea cazurilor, această „cucerire" era însoțită de o strategie vicleană de încorporare și fuzionare a șefilor de război din alte culturi indo-europene. Roma alegea frecvent aliații pentru a lupta alături cu ei împotriva dușmanilor lor și apoi incorpora ambele popoare în republică. În sfârșit, pentru elita acestor alte popoare, existau tot felul de oportunități să adere la elita societății romane.
Primul Război Punic
De-a lungul secolului al patrulea î.Hr., republica absorbise alte state mici și conducători regionali, dar în consecință intrase din ce în ce mai des în conflict cu alte imperia din jurul Mării Mediterane. Aceasta s-a întâmplat în 264 î.Hr., când Roma a ajutat pirații campaniani din Messina împotriva statului-oraș grecesc Syracuse din Sicilia. Roma a intrat în conflict cu celălalt aliat al Campanenilor, statul-oraș fenician Carthago. Acest dezacord s-a transformat într-un război foarte devastator între cele două mari puteri, mai mare decât conflictul care a început în 264 î.Hr.; Syracuse chiar a trecut de partea romanilor după un an.
Din cauza locației Siciliei, o mare parte a războiului s-a desfășurat pe mare. Roma era la începutul războiului doar o putere terestră și era constant hărțuită de flota cartagineză fără a putea lupta înapoi. Din aceasta, orașul și-a dezvoltat propria flotă maritimă, cu trireme care fuseseră direct copiate dintr-un model cartaginez eșuat. Deși romanii au construit o flotă în timp rapid, era clar că cartaginienii aveau mult mai multă experiență cu guerra pe mare. Strategia romană era deci menită să transforme o bătălie maritimă într-o bătălie terestră, lăsând marinarii romani să abordeze navele cartaginieze cu ajutorul unui corvus, o soi de pasarelă de abordare. Aceasta a fost foarte eficace și a rămas strategia principală a marinei romane pentru secolele viitoare.
Cea mai mare parte a războiului a rămas nedeciă și cele două tabere. Flota tânără romană a încercat chiar o invazie îndrăzneață a Carthaginei între 256 și 254, dar aceasta a eșuat în curând. Ultima bătălie decisivă de teren a fost dusă în 251 î.Hr., când romanii au reușit să prevină cucerirea orașului Panormus (Palermo) de către cartaginiezi. După aceasta, romanii controlau aproape complet Sicilia și legile de luptă se deslașurau aproape numai pe mare. Un jaf maritim eșuat în 249 î.Hr. în care flota romană a suferit pierderi mari, a fost urmat de o impas de ani. În 243 î.Hr., romanii au reușit să construiască o nouă flotă și în 241 î.Hr. au câștigat o bătălie decisivă pe mare, după care Carthago a semnat pacea și Roma a obținut controlul asupra Siciliei. Insula a devenit astfel (cu excepția Syracuse) prima provincie romană, sub autoritatea unui practor.
Pacea între Carthago și Roma nu ar dura mult timp și conflictele care au urmat ar fi fost cele mai tragice și distructive războaie din antiguitatea clasică. În 218 î.Hr., a izbucnit din nou război între cele două mari puteri, de data aceasta în Iberia. Cu toate acestea, generalul cartaginez Hannibal ar fi adus conflictul la Roma și ar fi aproape distrus statul-oraș puternic.
Echipamentul triarius Gnaeus
Haine
Tunica (tunică)
În societatea romană, tunica din lână, in (și în unele cazuri bumbac) era piesa de îmbrăcaminte principală atât pentru bărbați cât și pentru femei. În perioada republicană era foarte la modă să o faci lungă și curgătoare, pentru a da aceeași atmosferă ca toga mai formală purtată de cetățenii romani. Cu toate acestea, acest lucru nu era practic pentru soldați și de aceea ei purtau o tunica
