Buzduganul s-a dezvoltat în Paleoliticul Târziu pornind de la o simplă bâtă prin adăugarea de puncte ascuțite din silex sau obsidian.
În Europa au fost găsite capuri ceremoniale de buzdugan din silex decorate, de exemplu la săpăturile din dealul Neolitic Knowth din Irlanda. În Ucraina antică, capurile de buzdugan din piatră au fost folosite de aproape opt milenii în urmă, inclusiv buzduganuri în formă de disc și exemplare decorate, așa cum se vede pe Paleta Narmer.
Buzduganurile timpurii din piatră aveau dezavantajul că capurile lor se sfărâmau ușor și era dificil să le fixeze solid pe mânerul de lemn.
În Egipt, în perioada pre-dinastică (aprox. 3850–3650 î.Hr.), s-a încercat îmbunătățirea acestora prin darea unei forme în disc, dar aceasta nu a fost o soluție durabilă. Mai târziu, capul de buzdugan piriform (în formă de pere) a devenit popular în Egiptul Superior și, de asemenea, în Mesopotamia.
Dezvoltări importante ulterioare au fost capurile de buzdugan metalice, în special din cupru sau bronz, care erau mai puternice și se potriveau mai bine pe mâner. Luptătorii sardinieni care l-au ajutat pe Ramses al II-lea împotriva Hetitului foloseau bețe de lemn cu capuri de bronz.
Buzduganuri în antichitatea clasică
În antichitate, buzduganul a fost utilizat pe scară largă în diferite culturi. Asirienii foloseau buzduganuri din piatră sau marmură în campaniile lor, perșii foloseau cavaleristi greu înarmați cu mace, iar în India epopheile Ramayana și Mahabharata descriu lupte extinse cu gada (buzduganul indian).
Romanii foloseau mai puțin buzduganuri din cauza stilului de infanterie și armurii, deși auxiliarii sirieni și palestinieni erau eficienți cu bâtele și buzduganurile împotriva cavaleriștilor greu înarmați.
Etimologie
Cuvântul englezesc modern mace a venit în engleză medievală prin din franțuzescul vechi mace („ciocan mare/ciocan, buzdugan"), el însuși derivat dintr-un termen din latina vulgară mattia sau mattea (comparați cu italianul mazza, „bâtă, toiag, buzdugan"), probabil provenind din latinul mateola (incert, posibil un fel de bâtă, ciocan sau „mâner de sapă/toiag"). Posibil influențat de latinul mattiobarbulus („un fel de lance de aruncat"), mattiarius („soldat înarmat cu lansa de aruncat menționată"), provenind din mataris, matara („lancă galică de aruncat"), el însuși dintr-un cuvânt gal sau celtic.
Buzduganul de luptă medieval
În perioada de maximă dezvoltare a Evului Mediu, cămașile de zale ofereau protecție împotriva tăierii și, în măsură mai mică, a înțepării. Lovirile buzduganurilor, totuși, au fost foarte mortale, deoarece buzduganurile erau adesea echipate cu puncte ascuțite, cum ar fi steaua de dimineață și cămașile de zale ofereau puțină protecție împotriva traumei de la lovituri.
Un exemplu de buzdugan care era capabil să penetreze armura corpului era buzduganul cu flanse (bardoukion), care s-a dezvoltat posibil în secolul al X-lea în Imperiul Bizantin.
Numele buzdugan cu flanse se referă la diferitele flanse din care constă capul buzduganului. Acest tip de buzdugan a fost folosit din secolul al XII-lea în toată Europa, mai târziu a fost folosit și în regiunile Rusiei și Asiei Centrale.
Buzduganurile erau ușor de fabricat, ieftine și ușor de folosit, motiv pentru care erau o armă foarte des utilizată.
Există o credință populară că clericii foloseau buzduganuri în război pentru a evita vărsarea de sânge (sine effusione sanguinis). Cu toate acestea, dovezile în acest sens sunt limitate și par a fi în mare parte bazate pe reprezentarea episcopului Odo de Bayeux, care se vede mânuind un buzdugan în timpul Bătăliei de la Hastings în 1066 pe Tapiseria din Bayeux, presupunând că a dorit să evite vărsarea de sânge sau purtarea armelor.
Potrivit lui Paul Lacombe și Charles Boutell în Arms and Armour in Antiquity and the Middle Ages (1893), buzduganul a fost folosit în principal pentru a asesta lovituri pe capul inamicului.
Europa de Est
Buzduganurile din Europa de Est aveau adesea capuri în formă de pere sau sferice. Aceste arme au fost folosite, printre altele, de voievodul moldav Ștefan cel Mare în unele dintre războaiele sale (Bulawa).
Buzduganul este, de asemenea, arma preferată a Prințului Marko, un erou din poezia epică sud-slavă.
Cel pernach era un tip de buzdugan cu flanse care a fost dezvoltat din secolul al XII-lea în regiunea Rusiei Kieline și mai târziu a fost folosit în toată Europa. Numele provine din cuvântul slav pero (перо), care înseamnă „pană", referindu-se la forma care semăna cu o vârful unei săgeți cu pene.
Buzduganuri ceremoniale
Din secolul al XV-lea, buzduganurile au devenit populare în rândul aristocrației. Această popularitate a apărut probabil din cauza aplicabilității buzduganului împotriva armurii complete care s-a dezvoltat de la sfârșitul secolului al XIV-lea.
Aristocrații se făceau des portretizați cu buzduganuri și diferite buzduganuri sunt asociate până în ziua de astăzi cu instituții bisericești, magistrați și corpuri academice ca simbol al autorității și jurisdicției.
În multe parlamente care urmează sistemul Westminster, aceste buzduganuri sunt aduse de sergeant-at-arms sau un alt purtător și plasate pe masa grefierului în timpul ședințelor pentru a arăta că parlamentul s-a adunat formal. La finele ședinței sau la alegerea unui nou președinte, buzduganul este retras din masă pentru a indica faptul că parlamentul nu este pregătit pentru ședințe.
Buzduganuri bisericești
În procesiunile bisericești, buzduganurile pot fi purtate și pentru clericii, deși la Papa și cardinalii Bisericii Catolice Romane acestea au fost în mare parte înlocuite cu cruci procesionale.
Buzduganuri de paradă
Buzduganurile sunt, de asemenea, utilizate ca atribut de paradă, de exemplu în fanfarele militare. Mișcări specifice ale buzduganului de către tamboirul semnalizează comenzi muzicienilor, cum ar fi începerea sau oprirea muzicii sau ordinul de marș.
Buzduganuri universitare
Buzduganurile universitare funcționează similar cu buzduganurile parlamentare. Ele simbolizează autoritatea și independența unei universități chartered și puterile rectorului sau prorectorului. De obicei, sunt purtate la începutul unei ceremonii de deschidere și sunt adesea mai mici de o jumătate de metru.
Heraldică
La fel ca multe arme din perioada feudală, buzduganurile sunt, de asemenea, utilizate în heraldică, ca element pe un scut sau ca elemente decorative. Exemple din Franța sunt:
Cognac (Charente): Argint, un om pe cal negru în haine albastre cu o mantie roșie, ținând un buzdugan, pe un cap în culorile Franței.
Colmar (Haut-Rhin): Împărțit roșu și verde, un buzdugan auriu plasat diagonal. Trei buzduganuri apar, de asemenea, pe o sigiliu din 1214 și pe geamuri colorate din secolul al XV-lea.
Duce de Retz (1581): Două buzduganuri aurii încrucișate în negru, legate cu roșu.
Garde des sceaux (ministrul francez de Justiție): Două buzduganuri argintii și aurite în saltire în spatele scutului, încoronate cu o pălărie de magistrat (mortier).
Legături interne
- Steaua de dimineață: armă medievală cu puncte și putere
- Flagelul de luptă: armă medievală și instrument agricol
- Ciocan de război: Armă medievală și lance de călărie
- Topoare de luptă medievale: De la francisca la toporul danez
Surse:
- Descoperire arheologică: Capuri de buzdugan din silex și corn din Neolitic (cum ar fi buzduganul de lemn din Thames/Heveningham).
- Sursă primară/vizuală: Manuscrise medievale în care buzduganul este reprezentat ca simbol al „oamenilor sălbatici" sau ca armă pentru clericii (care oficial nu au avut voie să verse sânge).
