Spatha din secolul al IV-lea până al VII-lea a fost proiectată în principal pentru lovituri puternice. Deoarece majoritatea războinicilor din această perioadă nu purtau armură grea, un vârf rotunjit (nepotrivit pentru înțepături) nu era o dezavantaj.
Lamă: De obicei 71–81 cm lungime cu un canal de sânge lat și puțin adânc. Acest canal a fost crucial pentru a reduce greutatea fără a pierde rezistența.
Tehnică de forjare: Lamele constau deseori din straturi diferite de oțel răsucit (pattern welding). Aceasta a asigurat modelele caracteristice ondulate în metal, descrise în mod admirabil în Beowulf ca wægsweord (sabie cu valuri).
Nume și Terminologie: Sabia în Limba Germanică
În poezia și dialectele germanice timpurii exista un vocabular bogat pentru sabie. Deși acum spunem adesea "spatha", strămoșii noștri foloseau termeni ca:
Swerdan: Originea cuvântului nostru 'sabie', literal "armă de tăiere".
Maki: Un termen pe care îl găsim în Gotică, Englez Vechi și Norrena, probabil legat de grecescul máchaira.
Biljo: "Despiccătorul" sau "tăiătorul", un termen care mai târziu a evoluat în 'bill' (cum ar fi în secure de luptă sau uneltele agricole).
Sabii și Animism: Arme cu Suflet
Pentru popoarele germanice, religia era animistă; totul putea avea o suflet. Armele nu erau văzute ca unelte, ci ca parteneri în luptă.
Identitate: Sabiile primeau nume și personalități, cum ar fi Hrunting din epica Beowulf sau Mimung, forjată de legendarul Wayland Fierarul.
Magie: O sabie veche era considerată mai valoroasă deoarece purta în sine 'experiența' și puterea proprietarilor anteriori.
Istorie
Spatha era o dezvoltare Romană, inspirată de sabiile celtice mai lungi, care erau mai potrivite pentru utilizare de către cavalerie decât gladius mai scurt. Ca și gladius, primele spathae erau destinate în principal ca arme de înțepătură. Dar din secole II-III, infanteriștii au început, de asemenea, să folosească aceste sabii, după care spatha a evoluat într-o armă în principal de lovire. În aceeași perioadă, scutul roman mare, scutum, a fost treptat înlocuit cu scuturi ovale și rotunde, cum ar fi clipeus.
O găsire timpurie a spathae Romane în context germanic este cea a 67 de sabii în mlastina Vimose (secolul III). Probabil că popoarele germanice au preluat spatha de la romani, cu care comerciau și pentru care slujeau în cantități mari ca foederati și trupe auxilia în armatele Romane.
Spatha Bizantină
Spatha a rămas în uz în Imperiul Roman de Răsărit, care mai târziu a devenit cunoscut ca Imperiul Bizantin. La curtea Bizantină, spatharios ("purtător al spatha") era o funcție de curs la nivel mediu. Alte variante erau protospatharios, spatharokandidatos și spatharokoubikoularios (pentru eunuci). Un cunoscut spatharokandidatos era Harald Hardrada.
Spatha tip Krefeld
Un tip germanic devreme ușor de recunoscut este așa-numitul "tip Krefeld", numit după o descoperire în gropi militare târzii romane lângă castelul Gelduba, Krefeld (mormântul 43 în Gellep), Germania. Gropile militare de la Gelduba datează din secolul I târziu și continuă până în Francii timpurii din secolul V. Spathae tip Krefeld apar în morminte din perioada circa 430–460 d.Hr. Nivelul acestor sabii era considerabil mai simplu decât la tipurile ulterioare.
Spathae tip Krefeld apar în morminte din perioada din jur de 430 până 460. În aceste morminte, prestigiul ridicat al sabiei nu era încă pe deplin dezvoltat, iar unele exemplare sunt apreciabil simple. Ele par să continue în principal tradiția gropilor militare romane, în care războinicii erau îngropaţi cu arma lor personală. Prezența unei sabii poate în acest context indica serviciul în armata târzii romane. Din tipul Krefeld sunt cunoscute șase exemplare din Galia (Francia), patru din Alemania și două din Anglia.
Spatha Merovingică
Din secolul V a apărut o producție indigenă a "sabiilor germanice", simultan cu căderea Imperiului Roman de Apus. Spatha germanică germană nu a înlocuit sax-ul local (o sabie cu o singură latură sau cuțit), ci a crescut în secolul VI într-o armă prestigioasă.
Unde aproape fiecare mormânt de războinic germanic din perioada păgână conținea arme, în mormintele din secolele VI–VII de obicei s-au găsit doar o sax și/sau lance; doar cel mai bogat morminte conțineau sabii.
Sabiile puteau deveni importante moșteniri. Æthelstan Ætheling, fiul regelui Æthelred, a dăruit fratelui său Eadmund în jurul anului 1015 sabia regelui Offa (decedat 796). Sabia avea atunci mai mult de 200 de ani.
Spatha cu ciocan aurit
Acest tip de sabie rar și prestigios din sfârşitul secolului V este cunoscut în special din descoperiri în Alemania (Pleidelsheim, Villingendorf) și Moravia (Blučina). Quast (1993) distinge în aceasta un "tip Alemannic" și un "tip Franc", pe baza diferențelor în fixarea teacei și designul ciocanului. De ambele tipuri sunt cunoscute doar zece exemplare. Un exemplu franc celebru este sabia lui Childeric I († 481), găsită în mormântul său de la Tournai. Posibil că aceasta era o armă ceremonială, special fabricată pentru înmormântarea sa.
Sabia cu inel
O sabie cu inel, sau sabie cu inel, este o variantă a sabiilor germanice din Perioada Migrației. Aceste sabii se caracterizează printr-un inel mic pe ciocan. Sabiile cu inele au devenit populare în faza finală a Perioadei Migrației (secolele VI–VII) și au fost găsite în Scandinavie din perioada Vendel, Finlanda, Anglia Anglo-Saxonă și pe continentul european (Saxonia, Francii, Alemania și Langobardi). Au fost arme prestigioase, probabil rezervate regi și nobilimii înalte.
Inelul este de obicei interpretat ca un "inel al jurământului" simbolic. În culturile germanice, inelele și brățările au jucat un rol proeminent: erau obiecte sfinte pe care se jurau jurământe, similare cu mai vechi torque. Prin introducerea unui inel stilizat în pommel al sabiei, arma simboliza reciprocitatea legată de jurământ între șeful tribului și popor.
Adesea acest inel constă din două exemplare stilizate, ceea ce subliniază și mai mult acest caracter ritual. Originea acestei tradiții poate fi văzută deja în secolul VI d.Hr. la sabia Snartemo.
Designul a apărut posibil la sfârșitul secolului V la Merovingii timpurii și s-a răspândit rapid în Anglia și Scandinavia. Poemul Beowulf folosește termenul hring-mæl, literal "sabie cu inel". Sabiile cu inele dispar din descoperirile arheologice cu creștinarea, spre sfârșitul secolului VII. Aproximativ 80 de exemplare au fost găsite în Europa, 14 dintre ele în Finlanda.
Exemple:
Continent: Sabia cu inel Beckum (circa 475–525 d.Hr., Germania), Wünnenberg-Fürstenberg (mormântul 61, secolul VI), Sabia Schretzheim (mormântul 78, 580–620 d.Hr., cu inscripție Elder Futhark).
Anglia: Sabia cu inel Kent (sau Dover), Sabia cu inel Sutton Hoo, Chessel Down II (Insula Wight, începutul secolului VI), Staffordshire Hoard k543 (inelul argintiu al sabiei).
Scandinavia: Sabia Snartemo (Norvegia, c. 500 d.Hr.), Sabia cu inel Vendel (Suedia, secolul VI), Sabia Vallstenarum (Gotland, inel adăugat în jur de 600 d.Hr.).
Tranziția către Sabiile Viking (Sabiile Carolingiene)
În secolul VIII, fierarii francsști au primit din ce în ce mai mult acces la oțel de înaltă calitate din Asia Centrală, unde a apărut o industrie de oțel. Cele mai timpurii tipuri ale "sabiilor Viking" conform lui Petersen (1919) datează din a doua jumătate a secolului VIII, în timp ce "sabia Viking" în sine (notabil tipurile Ulfberht) apare în jurul secolului IX.
